<<Contraria non contradictoria sed, complementa sunt>>
Nicholas of Kues alias Nicolaus Cusanus
De abia odata cu teoria kantiana a cunoasterii a inceput sa se vorbeasca in istoria gandirii de o forma sau facultate de cunoastere diferita de sensibilitate, intelect si ratiune, aceasta fiind ratiunea (pura) speculativa.
Astfel, in Dialectica Transcendentala din Critica ratiunii pure, Kant face aluzie la acea facultate cognitiva care reprezinta un mod ilegitim de utilizare a ratiunii, ratiunea fiind facultatea inferentelor sau a silogismelor. Mai exact, ratiunea, in calitatea ei de facultate de cunoastere strict logica si care se raporteaza doar indirect la experienta, poate sa fie utilizata de mintea umana in doua moduri. Primul mod corespunde aplicarii curente a acesteia prin elaborarea sus-numitelor rationamente mijlocite sau deductive- numite si silogisme, adica rationamente corecte- si care se realizeaza pe baza judecatilor furnizate de facultatea de judecare. Aceasta aplicare a ratiunii mai este denumita de Kant ‘regulativa’ sau ‘transcendentala’ deoarece are functia de a norma metodologia de operare a inferentelor, care este una inductiva, de la particular la general si de la efecte la cauze, si eminamente empirista, bazandu-se pe datele detinute de subiectul cunoscator.
Insa, mai exista un praxis al ratiunii, aceasta fiind asa-zisa utilizare ‘constitutiva’ sau ‘transcendenta’ a acesteia, care porneste de la anumite postulate nedemonstrate, de la Ideile cele mai generale ale ratiunii pure, care insa nu au nicio legatura cu experienta concreta si nici nu pot sa fie verificate prin intermediul acesteia. Implicit, metodologia in care procedeaza ratiunea utilizata de pe pozitia principiului este una nemijlocita sau apod(e)ictica, de la generalul cel mai inalt la particular, de la cauze la efecte. Produsele acestor rationamente sofistice sunt denumite Idei sau concepte rationale, iar forma de cunoastere corespunzatoare lor este numita ad interim ratiune pura speculativa, ratio perversa.
Hegel a asimilat complet demersul kantian, considerand facultatea ratiunii pure speculative ca fiind in masura sa descrie intregul proces cosmic de auto-revelare a Ideii sau a Spiritului Absolut.
Gnoseologia pre-hegeliana clasifica, in buna masura ca si psihologia sau epistemologia actuale, formele cunoasterii in ilogice– intuitia sensibila– numita de Kant sensibilitate– si logice, intelectul si ratiunea. C. G. Jung, bunaoara, puternic influentat de filosofia germana, clasa tipologiile psihice umane in ilogice, intuitia senzoriala si intuitia inconstienta, si logice, gandirea si sentimentul. Pentru raportarea la divinitate sau/si la instantele psihice trans-personale se puteau invoca doar textele religioase, teologice sau psihiatrice, iar forma efectiva de instituire a unei relatii cu acestea era numita intuitie mistica, intuitie supra-sensibila (v. Dionisie Areopagitul) sau, mai simplu si incomplet generalizat, delir mistic. Inca de pe atunci se accentua ideea caracterului extra-logic sau alogic al acestei intuitii, care nu putea sa fie supusa dihotomiei ‘logic-ilogic’, ‘perceptibil- cognoscibil’ care definea toate celelalte ipostaze ale cunoasterii umane.
Trasaturile de baza ale fiecarei forme de cunoastere sunt: existenta unor principii normative ale functionarii lor, a unui limbaj specific in care se exprima acestea sau in care structurile lor fundamentale sunt cel mai bine evidentiate, a unor instrumente specifice, a unui domeniu de aplicatie.
Astfel, intuitia sensibila sau perceptia senzoriala se bazeaza pe principiul corespondentei dintre obiectele si fenomenele extra-psihice existente si modul subiectiv (intra-psihic) de perceptie al acestora. Si cum intuitia sensibila nu are un grai anume, limbajul ei este limbajul fenomenologic al faptelor, polifonia naturii. Nu intamplator se spune ca procesul cunoasterii omenesti, si, in particular, cunoasterea europeana, sunt de natura vizuala, fapt exprimat de verbele utilizate pentru a desemna intelegerea, aceasta in condiile in care vazul este simtul cardinal. Instrumentele intuitiei sensibile sunt perceptiile senzoriale, iar domeniul de aplicatie al acestei facultati cognitive este chiar experienta imediata. Logica intuitiei sensibile este inexistenta, scopul ei fiind experimentarea. Domeniul de excelenta este viata simtita de om, adica insasi viata psihosenzoriala a omului deoarece, dupa cum voi insista mai jos, receptivitatea via sensis et sub specie lucis a omului este net diferentiata de cea a restul naturii simtuale.
Intelectul se bazeaza in schimb pe cele patru principii esentiale ale sale, schitate in orice manual modern de logica, anume, principiul identitatii, principiul non-contradictiei, principiul tertului exclus si cel al ratiunii suficiente. Limbajul cel mai adecvat exprimarii relatiilor logice, de identitate, contradictie, asertivitate, necesitate, etc, este limbajul formal de tip matematic utilizat in logica si stiintele exacte. Logica intelectului, adica setul fundamental de principii definitorii, este ilustrat cel mai bine de logica moderna de tip matematic. Instrumentele specifice intelectului sunt conceptele, iar domeniul lui de aplicatie este natura mediata prin perceptie si gandire, deci natura conceptualizata sau antropizata cultural. Implicit, domeniul de excelenta al intelectului sunt stiintele exacte. Atunci cand isi analizeaza propriile rationamente, intelectul opereaza atat o analiza a gandirii, cat si a limbajului sau.
Insa actul perceptiei este atat de intim legat de procesele analitice superioare ale intelectului incat putem sa afirmam ca omului ii lipseste perceptia pura- asa–numita Ursicht, ‘privire primordiala’ invocata de Martin Heidegger in Sein und Zeit. Astfel, desi ne raportam nemijlocit la natura prin perceptie, ceea ce percepem, i.e, fructele dintr-un copac, este deja pre-conceptualizat intr-o grila categoriala bine definita de experientele noastre individuale si legitimat de experienta mai cuprinzatoare a speciei noastre. Mai exact, noi vedem perele galbene dintr-un anumit soi, aflate intr-un par dintr-o livada, ceea ce face ca intr-un mod instantaneu actului brut al intuitiei senzoriale sa i se grefeze conceptul mai larg de fruct, conceptul subordonat de para, conceptul cu extensiunea semantica si mai limitata de para din soiul x, conceptul empiric de pom fructifer, pe acela mai restrans de par, conceptul inca si mai ingust de par de tipul x’, conceptul cromatic de galben, yellowness, eventual conceptul derivat al unei nuante de galben, conceptul botanic de maturare a fructelor unui pom fructifer, s.a.
Practic, omul este intr-o (intr-)atat de mare masura o fiinta ganditoare, zoon cogitans, incat toate perceptiile sale sunt schematizate ab initio de conceptele preexistente ale intelectului, fapt care nici nu mai distinge esential analizarea unui fapt al naturii de analiza propriilor sale limbaje, fie ele lexicale sau formale, acestea din urma fiind tratate asemeni faptelor naturii. Iar limbajele umane au acelasi regim epistemologic ca si ‘polifonia faptelor naturii’ pentru simplul motiv ca omul este o fiinta eminamente conceptuala. Capacitatea de formalizare prin limbaj a omului garanteaza caracterul formal al asa-numitei experiente sale brute.
Ratiunea, care utilizeaza principiile logice ale intelectului, este ghidata suplimentar de propriile sale principii morale si etice, ale datoriei civile si datoriei fata de natura. Limbajul cel mai adecvat exprimarii relatiilor sociale si de transmitere a continuturilor informationale este limbajul lexical, esentialmente etimologic, investit de cele mai multe cu forta ilocutionara sau intentionalitate, fie ea implicita, acestea fiind limbajele naturale sau vorbite. Daca limbajul formal al intelectului este strict descriptiv, cel lexical al ratiunii este cel mai adesea performativ. Logica (limbajului) ratiunii, deci canonul de reguli centrale de functionare a acesteia, este gramatica, pe linie formala sau lingvistica, si etica, pe linie materiala sau sociala. Instrumentele specifice ratiunii propriu-zise, denumita de Hegel ‘ratiune negativa’, tocmai datorita caracterului lor limitativ, comun cu intelectul, sunt rationamentele deductive si inductive. Domeniile de aplicatie ale ratiunii sunt stiintele umaniste si literatura, care serveste de altfel ca vehicul pentru toate disciplinele ‘rationaliste’. Filosofia este doar una dintre instantele epistemice ale discursului lexical rational, insa coloratura sa conceptuala si, mai ales, inferentiala de ordin etic o transforma intr-un domeniu de excelenta a discursului rational.
Ratiunea pura speculativa sau intuitia inteligibila– prin analogie cu replica sa prelogica, intuitia sensibila- desfide insa principiile logice ale intelectului si ale ratiunii, asertand identitatea contrariilor, opozitia sicrona si coprezenta, prezenta tertului sub forma unui nivel supervenient, fapt care si face ca principiile logicii speculative sa poarte denumiri excentrice, pseudobipolare ca principiul identitatii concrete, principiul predicatiei complexe contradictorii, principiul tertului supervenient.
Limbajul ratiunii (pure) speculative sau al speculatiunii nu a fost inca inventat, tocmai datorita caracterului contradictoriu, atat la nivel logic, cat si lingvistic, al acestei facultati. Logica speculativa a fost formulata de diversi ganditori, Hegel si ceilalti romantici germani, Fichte si Schelling, fiind printre primii care au enuntat-o, insa sub forma limbajul lexical al ratiunii. Logica (limbajului ipotetic) al speculatiunii este credinta. Instrumentele tipice speculatiunii sunt conceptele speculative, precum cel al unitatii identitatii si a diferentei, concept intens exemplificat de Hegel in opus-ul lui, sau cel al asumptiei existentiale a esseitatii si a non-esseitatii lui X, insa acestea sunt contradictorii la nivel lingvistic si denota o realitate incomprehensibila si incognoscibila. Implicit, rationamentele efectuate de aceasta facultate de cunoastere vor fi apodictice, pornind de la neconditionat la conditionat.
Domeniile de aplicatie ale ratiunii speculative sunt teologia, filosofia religiilor, metafizica. Discursurile mistice, ca parte a literaturii teologice, si metafizica reprezinta domeniile de excelenta ale discursului speculativ.
Nota: Acest comentariu reprezinta continuarea articolului meu anterior, postat pe acest website aici: Hegel 9. Influenta lui Schelling asupra idealismului absolut hegelian.
internetstructure 
Leave a commentary