Archive for the ‘Crononauții: Time Travelers’ Category

Crononauții, fragmente din continuare   Leave a comment

“Oamenii care mor ajung cu siguranţă undeva, iar cât timp trăiesc şi dacă se vor mai naşte din nou în acest Univers ei sunt în grija atotputernicei Zeiţe, acesta este singurul adevăr metafizic pe care trebuie să-l ştii şi pe care, de altfel, eu însumi îl ştiu!”
Jykkw Kingu, întâiul consort al lui Ishtar, rege al Xandei.
Aceasta era inscripţia, sculptată în caracterele limbii sacerdotale imperiale, aflată pe frontispiciul Sălii Tronului pe care Sedu, Marele Oficiant în exerciţiu, o citi.

[…]

De abia dimineața, la revărsatul zorilor, regina avea să iasă în fața intrării exterioare a Altarului Soarelui, și, cu vocea tremurându-i de emoție, să-și anunțe concetățenii, care-i deveniseră de acum supuși, că ceremonia maritală a fost consacrată de actul sacru al dragostei nupțiale.

 “Avem un nou rege, Jykkw Kingu, înaltul emisar al Zeiței supreme, Ishtar!”avea să rostească ea, spre bucuria nemărginită a mulțimii care veghease pe întreaga durată a nopții la poalele construcției care era, din punct de vedere simbolic, muntele lumii, puntea de legătură dintre dimensiunea efemeră umană și lumea solară a Zeiței creatoare.

 “Trăiască regele!”strigă ea, fluturând în boarea racoroasă a nadirului tulpina îmbujorată a unei flori albastre.

 Jykkw apăru din spatele Sinnei și o sărută pe buze, confirmând declarația de validare a reginei.

[…]

Drumul dură aproape o succesiune noapte-zi, însă merită efortul, peisajul local fiind pe măsura faimei sale. Lacul era o întindere de apă de un albastru străveziu, iar corolele și frunzele unor plante acvatice îi împresurau malurile, creeand impresia că pătura verde de iarbă care delimita lacul s-ar prelungi în interiorul lui. Arbori cu trunchiurile albe își înmuiau frunzișurile dese și pleșuve în apa lacului, iar mii de insecte înnaripate dănțuiau frenetic desupra mustului apelor lui. Departe, în zare, de distingeau zidurile și turnurile Palatului de Vară, un edificiu înalt și robust, din marmură roșie. Accesul pe insula Palatului se făcu cu ajutorul unor ambarcațiuni lacustre de dimensiunile unor bărci mai mari.

Porțile înalte, dintr-un lemn roșcat, asemănător ca aspect cireșului, erau larg deschise, bine-venindu-și iluștrii oaspeți trans-oceanici. Alaiul de oficialități intră în incinta Palatului, îndreptându-se spre clădirea principală, unde urma să aibă loc întrevederea.

 Sala de festivități era o încăpere mare și goală, în care pereții groși din marmură tărcată rezonau puternic. Totul părea să vibreze în acest spațiu vast și sobru, totul părea să fie supus unei interacțiuni herziene care părea să vină de pretutindeni: zgomotul încălțămintelor din piele pe podeaua lapidară, impactul acustic al scaunelor dn lemn, foșnetul tecilor din piele ale săbiilor pe țesăturile textile ale straielor demnitarilor. Proporțiile matusalemice ale mesei de conferințe nu erau în măsură să atenueze senzația de goliciune pe care o degaja locul. De altfel, masa era singura piesă de mobilier care ocupa o porțiune mai amplă din spațiul acestei săli. Oficialii se așezară de jur-impejurul mesei, o lespede roșiatică de calcit, ca și structura clădirii în care se aflau, ca și zidurile solide ale cetății.

 Servitorii se grăbiră să le aștearnă în față platouri cu feluri de mâncare aburinde și să le umple pocalele cu vinul podgoriei insulare, una dintre cele mai renumite din ținut.

 “Fiți bine-veniți în umilul nostru regat!”își întâmpină Jykkw oaspeții, radiind o bună-dispoziție gratuită, care nu-l caracteriza, dar despre care înțelesese că îi este esențială pentru buna desfășurare a tratativelor diplomatice. Cuplul regal preferase să schimbe inclusiv locul de întâlnire, tocmai în ideea de a creea invitaților un grad de confort cât mai mare, care să nu fie afectat de faima sângeroasă pe care o căpătase Palatul Regal din capitală ori de drumul mult mai lung care despărțea portul de cetatea de tron a regatului.

 “Bine v-am găsit!”rânji Hadur, deloc intimidat de aura divină care se țesuse în ultima perioadă în jurul duetului regal a Xandei.

[…]

“Vă propun să mergem în curtea interioară, pentru a urmări un scurt program muzical, veți fi astfel plăcut surprins să constatați că nu doar mărfurile noastre sunt vandabile, dar și cântăreții noștri sunt îndeajuns de talentați încât să vă facă să uitați de oboseala lungului drum!”îi invită Beleti, făcând uz de întregul său șarm.

 Curtea interioară comunica direct cu Sala de Festivități printr-un portal masiv, făcut din lemnul robust al unui arbore secular.

 Atriumul ocupa întreaga cavitate interioară a clădirii principale a cetății, iar partea opusă intrării, singura care nu era delimitată de vreuna dintre laturile marmorate ale edificiului, era separată de un micuț zid de piatră de livada regală, care se continua mult în față, până în dreptul unui iaz traversat de poduri de lemn în care înotau stranii păsări lipsite de pene, cu corpurile mari și greoaie și cu boturi alungite, ca ale saurienilor.

Concertul fu o minunată demonstrație a virtuozității artistice a unor instrumentaliști xanzi și-și atinse apogeul prin rostirea unor poezii de către câțiva barzi locali.

Jykkw, deși fusese obligat să apeleze întruna la serviciile de traducătoare ale soției sale, trebuia să admită lirismul deosebit al poeziilor poporului acesta, accentuat de intonațiile suave ale barzilor. Oricum localnicii, în special Sinnis și Beleti, savuraseră în măsura cea mai mare calitatea literară a poemelor lirice și poeziilor recitate, a căror corectitudine tehnică era confirmată de omofoniile și parofoniile de la sfârșitul versurilor, fapt vizibil chiar și pentru niște alogeni veniți din altă lume, așa cum erau el și cu Oxtey.

Într-un final, oaspeții se deciseseră să se retragă, nu înainte de a primi promisiuni din partea amfitrionilor lor că se vor delecta copios în următoarea perioadă solară.

[…]

 În dimineața aceea Oxtey stătea pe veranda Palatului de Vară, scriindu-și însemnările cotidiene pe niște bucăți de argilă gelatinoasă aflate în două recipiente din ceramică și folosindu-se de o masă dintr-un lemn ușor, al unui arbore de esență moale, pe post de birou de lucru. În fața și în spatele mesei se întindea suprafața plană și netedă a coridorului exterior marmorat, care imprima un aspect auster, aproape monahal locului. Coloanele verticale care susțineau tavanul verandei fuseseră durate, la rândul lor, din aceeași marmură roșie brăzdată de dungi zgrunțuroase de un roșu mai închis, aproape cafeniu. Oxtey părea absorbit de activitatea lui de scrib de moment, contabilizarea efectivelor militare de care dispunea parându-i-se o îndeletnicire cât se poate de importantă.

[…]

 Beleti apăru ca din senin, din spatele lui, punându-i mâinile pe ochi.

“Nu am nici cea mai vagă idee cine ar putea să fie!”simulă obscuritatea Oxtey. “Ar putea să fie oricine, inclusiv noua mea scribă!”declamă el în dialectul local, o limbă care nu i se păruse nicicând ca fiind asimilabilă, dar pe care, datorită caracterului ei mono-silabic, cât și mai ales mulțumită strădaniilor soției sale, începuse să o deprindă la un nivel conversațional destul de decent.

“De ce crezi că ai avea nevoie de o scribă, dragul meu?”intră Beleti în jocul său.

“Poate pentru că numărul contingentelor pe care le am în subordine începe să-mi depașească capacitatea de numărare! Cred că cât de curând voi rămâne fără tabletele trebuincioase pentru a consemna cantitatea reală a noilor efective!”

„Nu mi se pare un motiv de crezut!”zâmbi ea, aterizând în brațele lui.

„De fapt, tocmai am terminat!”

„Asta înseamnă că poți să începi să te ocupi de mine!”se lăfăi Beleti în spațiul îngust al trupului soțului ei.

„Cu siguranță că o voi face”zise el, sărutând-o pe nas.

[…]

“Cred că ai început să-l vezi pe fratele tău ca pe un rival!”silabisi îngrijorată Beleti, cu incredibilul accent al localnicelor, care conferea o sonoritate mistică spuselor lor. “Dar, lasă-mă să termin!”continuă ea zâmbind “Sper să nu-ți treacă prin cap vreodată să încerci să îl dai jos de pe tron! Nu uita că el este, în egală măsură ca și tine, trimisul Zeiței Ishtar! Dacă faci asta ai comite un sacrilegiu și ai risca nici să nu obții succesiunea!”

“Văd că ești foarte sigură pe intuiția ta, Beleti! Dar, totuși, nu mă poți confunda cu un senior oarecare sau cu căpeteniile satului tău natal, care bănuiesc că nu nutreau sentimente prea prietenoase pentru regele Abfu! Nu aș fi în stare să fac asta nici dacă mi s-ar cere, însă asta nu înseamnă că sunt încântat de maniera în care el alege să conducă destinele țării! “

[…]

“Nu mai avem timp de pierdut, draga mea, urează-mi succes! Dacă mi se va întâmpla ceva ai grijă de fiica noastră și părăsește cetatea sub escorta oamenilor lui Masun care ne așteaptă aici, în spatele redutelor!îi spuse Jykkw pe un ton cald, îmbrățișând-o cu pasiune și sărutând-o într-o atingere profundă și prelungită a trupurilor lor fremătânde. În clipele în care carnea lui se lipi de cea a Sinnei, contopindu-se cu ea într-un sărut lung cât o eviternitate, Jykkw fu încercat din nou de sentimentul acela visceral al identificării senzoriale cu trupului reginei sale, același mănunchi de senzații pe care le experimentase și atunci, în perioada nocturnă a ceremoniei conjugale sacre, redeșteptându-i-se acum, într-o intensitate superioară.

[…]

“Ne vedem dincolo de zid, draga mea Sinnis!”

 Te voi aștepta, dragul meu!”îi răspunse ea, ștergându-și cu degetul mic o lacrimă stingheră, care îi brăzdase obrazul într-o fulgurație rebelă, potrivnică rațiunii.

 Jykkw coborî în grabă treptele din cărămidă arsă ale platformei, fiind urmat imediat de Ru Abu, care, după ce-și îmbrățișa fiica într-un gest cuprinzător, patern și proteguitor, făcu stânga-împrejur animat de o determinare pe care doar un războinic o putea avea într-un  moment decisiv al luptei.

[…]

[…]

 După câteva brațe solare Harfur, care la început se avântase în viteză pe scările din piatră arsă ale Templului, își potrivi cadența ascensiunii, fiind conștient că va avea nevoie de toate resursele sale fizice pentru a face față furiei trimisului Zeiței, nefiind însă sigur dacă va trebui să se limiteze în a nu-l răni sau va trebui să-l ucidă, în cazul în care nu va izbuti să îi tempereze elanul sinucigaș sub nicio altă formă. Ideal ar fi fost să îi aplice o lovitură care să îl facă inconștient, scutindu-l astfel de răspunderea unei confruntări adevărate. În definitiv, în rarele lui momente de generozitate, Harfur chiar alesese să aplice acest tratament bine-voitor ostașilor inamici care îi păruseră cum mult sub demnitatea lui, gândindu-se că ar putea să fie ulterior utili armatei sau statului ca sclavi, iar aceasta măcar pornind de la premisa că o parte a bărbaților nepregătiți pentru luptă posedă alte calități sau suferă de defectul fundamental de a gândi prea mult, care se poate dovedi fatal unui luptător. Iar stirpea solară spre care se îndrepta păruse ca fiind îndeajuns de inteligentă încât să nu aibă refelexele și sângele rece cele mai indicate pentru un războinic, după cum păruse nu mai puțin necesară planurilor hegemonice ale clicii sale militare. Însă doar păruse astfel în ambele ipostaze întrucât avea să fie siderat să constate că cel care încă era regele Xandei luptase ca un general pe câmpul de luptă și era nu mai puțin refractar ideii de a face parte din planul politic ticluit de el și de aliații săi.

 Ajungând în dreptul ultimului rând de trepte fu surprins să vadă că regele se dădu câțiva păși îndărăt, asigurându-i trecerea, in conformitate cu normele cavalerești ale duelurilor, gest determinat de o încredere neașteptat de mare în propriile lui forțe. Însă furia sau desperarea nu au cum să te facă să-ți eludezi limitele corpului. Harfur pufni enervat și parcurse din câteva salturi ultimele trepte care-l despărțeau de apexul ziguratului.

 “Majestate, vă recomand să încetați, istoria a fost scrisă și nu poate să fie concepută în absența voastră, a fiilor cerului, așa că nu mai obligați să vă fac vreun rău!”i se adresă el lui Jykkw, făcând apel la tot tactul de care mai era capabil, și care era în contrast cu aspectul lui fioros, de măcelar de oameni.

 “Taci, bestie! Dacă ai impresia că o să mă îmbunezi cu vorbele tale mieroase te înșeli nespus! Ai face mai bine să pui mâna pe sabie și să te aperi ca un bărbat!”rostind acestea, Jykkw se năpusti, într-un atac lateral, asupra lui Harfur, însă nu reuși decât să spintece cu tăișul paloșului aerul răcoros al dimineții iminente.

 Harfur fentă și contraatacă cu o lovitură spontană, cu care îi ținti pieptul imediat ce-și scoase arma din teacă. Regele pară lovitură cu scutul și se dădu câțiva pași înapoi, ca urmare a impactului dintre metalul greu al sabiei și scutul său enorm, purtând blazonul Casei Regale și însemnele sacre ale Zeiței. În următoarele momente cei doi combatanți se evaluară reciproc, rotindu-se unul împrejurul celuilalt și aplicându-și lovituri plasate, menite să se eschiveze pavezei scuturilor și vizând organele vitale ale adversarului.

 “Trebuie să recunosc că ți-am subapreciat puterile, fiu al cerului!”constată Harfur, schimonosindu-și fața într-un rânjet grotesc, amplificat de cicatricile care îi brăzdau obrazul drept și pleoapa stângă.

“O să te trimit în infernul din care ai venit, fiu al adâncurilor!”îi răspunse cinic Jykkw, atacându-l din nou. Cele două săbii se ciocniră între ele, însă forța uriașă a brațelor generalului îl constrânse pe rege să se dea înapoi, și, exact în clipa în care acesta încerca să iasă în afara razei de acțiune a sabiei lui Harfur, militarul îl izbi cu scutul în frunte. Regele se prăbuși pe piatra rece a platformei Templului, însă reuși să se rostogolească până când Harfur să apuce să îi împlânte sabia în piept. Lupta atinsese deja un moment în care devenise ireversibilă, Harfur, că orice fanatic al războaielor, intrase deja în transa luptei, sângele clocotindu-i în vene și nimic nu ar mai fi putut să-l oprească. Regele se ridică iute, printr-un salt deosebit de agil, asemănător practicanților de arte ale luptei corp la corp din insulele independente ale mercenarilor, gest pe care îl deprinsese, ca și întreaga tehnică de luptă, de altfel, pe durata lungilor și durelor antrenamente ale Academiei Militare conduse de Lamyr. Cu un gest fulgerător ținti fața generalului cu vârful sabiei, însă acesta reuși să se ferească în ultima clipă, scăpând doar cu o împunsătura ușoară pe obrazul drept, ornat de cicatricea aceea hâdă. Câteva picături de sânge căzură pe podeaua lapidară a platformei, devenită teatru de duel, iar armata de dedesubt gemu într-un glas colectiv. Era greu de apreciat cu cine țineau ostașii lui Harfur, deznodământul bătăliei fiind mai puțin important din punctul lor de vedere, acum, că războiul fusese câștigat, iar ambii combatanți erau membrii de frunte ai puterii. Cel mai probabil că aceștia își doreau ca nimeni să nu fie omorât și să umbrească astfel imaginea unei victorii decisive. Însă se părea că însuși fiul cerului era de altă părere.

 Harfur reuși să zboare sabia din mâinile adversarului său, aplicându-i o lovitură năprasnică pe care acesta o pară cu prețul posesiei armei sale ofensive, care se rostogoli pe treptele Templului. Regele se feri de lovitura care veni, căutându-l, în clipa imediat următoare, și, după un salt acrobatic la o înălțime de două brațe deasupra podelei, își flexă piciorul drept înainte, lovindu-l pe Harfur în față cu toată puterea. Generalul se împletici și căzu pe scări, ca un balot de cereale, trupul lui grosier urmând drumul invers celui pe care-l parcursese și nu se opri decât pe platforma care făcea trecerea către următorul șir de scări. Harfur căzu la câteva brațe de sabia suveranului, care se repezi ca să și-o recupereze, însă Harfur, la rândul lui dezarmat de lovitura năucitoare a regelui, se împletici înainte, reușind să-și încleșteze degele butucănoase pe mânerul armei regale exact în momentul în care posesorul ei de drept ajunsese în dreptul lui și îi expedia o nouă lovitură de picior în față. Generalul căzu pe spate, fără să arunce însă sabia, și se prăbuși în extremitatea opusă a platformei, unde fu urmat de îndată de adversarul lui, care se sui pe el, prinzându-i încheieturile mâinilor în încercarea de a-l deposeda de arma regală. Harfur îi replică cu un pumn în față, însă regele refuză să-și slăbească strânsoarea, după care generalul îl lovi cu piciorul în burtă și, profitând de dezechilibrarea adversarului său, se ridică și-l lovi cu arma, crestându-i umărul drept. Jykkw se aplecă și-și scoase pumnalul fixat la gleznă, arma de rezervă pe care sperase să nu fie nevoit să o folosească, în timp ce Harfur îi pândea mișcările, decis să îi aplice o lovitură mortală cu care să încheie lupta devenită periculoasă. Generalul îl atrase pe rege înspre partea exterioară a platformei, adică într-o zonă în care orice eschivă nu s-ar fi putut face decât de-a lungul marginii acesteia, moment în care vru să îi împlânte propria armă în piept, însă regele se ridică la câteva brațe și, descriind o incredibilă tumbă în aer, ateriză în spatele lui Harfur, după care se răsuci în unghi de 180 de grade și îi implantă pumnalul în gât. Harfur căzu în genunchi, în timp ce regele își împingea pumnalul tot mai adânc în carnea lui sângerândă, însă generalul reuși să răsucească sabia înspre trupul neapărat de scut al lui Jykkw și, exact în clipa în care acesta se apleca deasupra lui ca să-l azvârle dincolo de platforma Templului, îi înfipse sabia în burtă. Regele se clătină și-l prinse într-o îmbrățișare funestă pe oponentul său, care, aflat deja în agonia morții, nu reuși să-i susțină greutatea trupului și se prăbuși în gol, de la înălțimea unuia dintre cele mai babilonice segmente ale ziguratului, atrăgându-l și pe rege în abisul crepuscular al dimineții. Cele două trupuri umane se mai aflau încă în picaj liber când discul galben al soarelui se dezveli dincolo de linia orizontului, iluminând piața centrală într-un semicerc larg, care acoperi locul în care trupurile realizară impactul cu pavajul din cărămidă al pieții, într-un bufnet puternic.

“Regele a murit!”exclamă mulțimea de militari a Taoceaniei, ignorând faptul că al lor conducător împărtășise aceeași soartă.

[…]

Advertisements

Crononauții, fragmente din continuare   Leave a comment

[…]

Drumul dură aproape o succesiune noapte-zi, însă merită efortul, peisajul local fiind pe măsura faimei sale. Lacul era o întindere de apă de un albastru străveziu, iar corolele și frunzele unor plante acvatice îi împresurau malurile, creeand impresia că pătura verde de iarbă care delimita lacul s-ar prelungi în interiorul lui. Arbori cu trunchiurile albe își înmuiau frunzișurile dese și pleșuve în apa lacului, iar mii de insecte înnaripate dănțuiau frenetic desupra mustului apelor lui. Departe, în zare, de distingeau zidurile și turnurile Palatului de Vară, un edificiu înalt și robust, din marmură roșie. Accesul pe insula Palatului se făcu cu ajutorul unor ambarcațiuni lacustre de dimensiunile unor bărci mai mari.

Porțile înalte, dintr-un lemn roșcat, asemănător ca aspect cireșului, erau larg deschise, bine-venindu-și iluștrii oaspeți trans-oceanici. Alaiul de oficialități intră în incinta Palatului, îndreptându-se spre clădirea principală, unde urma să aibă loc întrevederea.

 Sala de festivități era o încăpere mare și goală, în care pereții groși din marmură tărcată rezonau puternic. Totul părea să vibreze în acest spațiu vast și sobru, totul părea să fie supus unei interacțiuni herziene care părea să vină de pretutindeni: zgomotul încălțămintelor din piele pe podeaua lapidară, impactul acustic al scaunelor dn lemn, foșnetul tecilor din piele ale săbiilor pe țesăturile textile ale straielor demnitarilor. Proporțiile matusalemice ale mesei de conferințe nu erau în măsură să atenueze senzația de goliciune pe care o degaja locul. De altfel, masa era singura piesă de mobilier care ocupa o porțiune mai amplă din spațiul acestei săli. Oficialii se așezară de jur-impejurul mesei, o lespede roșiatică de calcit, ca și structura clădirii în care se aflau, ca și zidurile solide ale cetății.

 Servitorii se grăbiră să le aștearnă în față platouri cu feluri de mâncare aburinde și să le umple pocalele cu vinul podgoriei insulare, una dintre cele mai renumite din ținut.

 “Fiți bine-veniți în umilul nostru regat!”își întâmpină Jykkw oaspeții, radiind o bună-dispoziție gratuită, care nu-l caracteriza, dar despre care înțelesese că îi este esențială pentru buna desfășurare a tratativelor diplomatice. Cuplul regal preferase să schimbe inclusiv locul de întâlnire, tocmai în ideea de a creea invitaților un grad de confort cât mai mare, care să nu fie afectat de faima sângeroasă pe care o căpătase Palatul Regal din capitală ori de drumul mult mai lung care despărțea portul de cetatea de tron a regatului.

 “Bine v-am găsit!”rânji Hadur, deloc intimidat de aura divină care se țesuse în ultima perioadă în jurul duetului regal a Xandei.

[…]

“Vă propun să mergem în curtea interioară, pentru a urmări un scurt program muzical, veți fi astfel plăcut surprins să constatați că nu doar mărfurile noastre sunt vandabile, dar și cântăreții noștri sunt îndeajuns de talentați încât să vă facă să uitați de oboseala lungului drum!”îi invită Beleti, făcând uz de întregul său șarm.

 Curtea interioară comunica direct cu Sala de Festivități printr-un portal masiv, făcut din lemnul robust al unui arbore secular.

 Atriumul ocupa întreaga cavitate interioară a clădirii principale a cetății, iar partea opusă intrării, singura care nu era delimitată de vreuna dintre laturile marmorate ale edificiului, era separată de un micuț zid de piatră de livada regală, care se continua mult în față, până în dreptul unui iaz traversat de poduri de lemn în care înotau stranii păsări lipsite de pene, cu corpurile mari și greoaie și cu boturi alungite, ca ale saurienilor.

Concertul fu o minunată demonstrație a virtuozității artistice a unor instrumentaliști xanzi și-și atinse apogeul prin rostirea unor poezii de către câțiva barzi locali.

Jykkw, deși fusese obligat să apeleze întruna la serviciile de traducătoare ale soției sale, trebuia să admită lirismul deosebit al poeziilor poporului acesta, accentuat de intonațiile suave ale barzilor. Oricum localnicii, în special Sinnis și Beleti, savuraseră în măsura cea mai mare calitatea literară a poemelor lirice și poeziilor recitate, a căror corectitudine tehnică era confirmată de omofoniile și parofoniile de la sfârșitul versurilor, fapt vizibil chiar și pentru niște alogeni veniți din altă lume, așa cum erau el și cu Oxtey.

Într-un final, oaspeții se deciseseră să se retragă, nu înainte de a primi promisiuni din partea amfitrionilor lor că se vor delecta copios în următoarea perioadă solară.

[…]

 În dimineața aceea Oxtey stătea pe veranda Palatului de Vară, scriindu-și însemnările cotidiene pe niște bucăți de argilă gelatinoasă aflate în două recipiente din ceramică și folosindu-se de o masă dintr-un lemn ușor, al unui arbore de esență moale, pe post de birou de lucru. În fața și în spatele mesei se întindea suprafața plană și netedă a coridorului exterior marmorat, care imprima un aspect auster, aproape monahal locului. Coloanele verticale care susțineau tavanul verandei fuseseră durate, la rândul lor, din aceeași marmură roșie brăzdată de dungi zgrunțuroase de un roșu mai închis, aproape cafeniu. Oxtey părea absorbit de activitatea lui de scrib de moment, contabilizarea efectivelor militare de care dispunea parându-i-se o îndeletnicire cât se poate de importantă.

[…]

 Beleti apăru ca din senin, din spatele lui, punându-i mâinile pe ochi.

“Nu am nici cea mai vagă idee cine ar putea să fie!”simulă obscuritatea Oxtey. “Ar putea să fie oricine, inclusiv noua mea scribă!”declamă el în dialectul local, o limbă care nu i se păruse nicicând ca fiind asimilabilă, dar pe care, datorită caracterului ei mono-silabic, cât și mai ales mulțumită strădaniilor soției sale, începuse să o deprindă la un nivel conversațional destul de decent.

“De ce crezi că ai avea nevoie de o scribă, dragul meu?”intră Beleti în jocul său.

“Poate pentru că numărul contingentelor pe care le am în subordine începe să-mi depașească capacitatea de numărare! Cred că cât de curând voi rămâne fără tabletele trebuincioase pentru a consemna cantitatea reală a noilor efective!”

„Nu mi se pare un motiv de crezut!”zâmbi ea, aterizând în brațele lui.

„De fapt, tocmai am terminat!”

„Asta înseamnă că poți să începi să te ocupi de mine!”se lăfăi Beleti în spațiul îngust al trupului soțului ei.

„Cu siguranță că o voi face”zise el, sărutând-o pe nas.

[…]

“Cred că ai început să-l vezi pe fratele tău ca pe un rival!”silabisi îngrijorată Beleti, cu incredibilul accent al localnicelor, care conferea o sonoritate mistică spuselor lor. “Dar, lasă-mă să termin!”continuă ea zâmbind “Sper să nu-ți treacă prin cap vreodată să încerci să îl dai jos de pe tron! Nu uita că el este, în egală măsură ca și tine, trimisul Zeiței Ishtar! Dacă faci asta ai comite un sacrilegiu și ai risca nici să nu obții succesiunea!”

“Văd că ești foarte sigură pe intuiția ta, Beleti! Dar, totuși, nu mă poți confunda cu un senior oarecare sau cu căpeteniile satului tău natal, care bănuiesc că nu nutreau sentimente prea prietenoase pentru regele Abfu! Nu aș fi în stare să fac asta nici dacă mi s-ar cere, însă asta nu înseamnă că sunt încântat de maniera în care el alege să conducă destinele țării! “

Crononauții, VI   8 comments

Dupa ce pregatirea teoretica lua sfarsit, Lamyr fu instiintat ca de abia acum urma sa aiba loc partea cea mai importanta, esentiala, a pregatirii lui sacerdotale, anume partea practica, constand in purificarea psiho-emotionala. Lamyr remarca similitudinea dintre pregatirea lui si eforturile mistico-ascetice ale yoghinilor orientali ai planetei sale natale, unde, in cadrul scolii vedice ortodoxe Samkhya-Yoga, exista o delimitare destul de clara intre canonul teoretic al scolii Samkhya si practica ascetica a componentei Yoga, aceasta din urma fiind, mai mult, o psihologie si o metafizica aplicata. Sau demonstratia unei teorii, abilitarea ei la rangul de teorema.

Pentru Lamyr, ca pamantean cu material genetic amestecat, doar in parte wuan, acest demers urma sa fie pe cat de important, pe atat de dificil. Emotiile ii jucasera feste, cel putin asta era ceea ce ii tot repetau noii lui concetateni, bulversandu-i intreg esafodajul de opinii despre sine insusi. Iar asta pentru ca pana sa fie rapit si adoptat de catre wuani Lamyr se obisnuise sa creada despre el insusi ca este un individ calm si calculat, poate mult prea rece pentru semintia lui. Intr-adevar, gandi el, neputand sa nu pufneasca, semenii lui initiali, terienii, il considerasera dintotdeauna ca fiind un individ extrem de stapanit, genul de persoana indiferenta fata de sentimentele personale si, cu atat mai putin, fata de sentimentele celor din jurul lui, si, implicit, capabila sa materializeze proiectele cele mai insensibile. Cu alte cuvinte, genul de contopist sau de demnitar care s-ar fi simtit in mediul lui in lumea necrutatoare si glaciala a afacerilor sau in politica de cel mai inalt nivel, atat de strans de legata de primul domeniu, si pe lumea lui, de altfel. Faptul ca lucrase in afaceri nu era o pura intamplare. Psihologia pamanteana l-a clasificat ca fiind cerebral sau sangvin, insa taxonomia paleo-stiintifica si care, pe deasupra, mai si utiliza sisteme de referinta si etaloane diferite, devenea complet inoperanta in cadrul paradigmei wuane. Pentru supusii lui Ishtar el era un hiper-emotional, un hibrid barbar dorit doar pentru experimentare socio-psihologica si genetica si care acum, printr-un concurs de imprejurari, devenise dezirabil pentru un scop extrem de inalt, unul atat de inalt incat ar fi putut sa-i primejduiasca viata ori ar fi demonstrat totala lui incompatibilitate.

Sedu il invita in camera lui, la fel ca in fiecare unitate temporala standard de cand ii incepuse prepararea, si ii indica sa se aseze pe canapea. “Se pare ca totul debuteaza ca o sedinta de psihoterapie”, chicoti Lamyr.

“Aseaza-te cat mai confortabil!”ii recomanda acesta. “Cred ca ar fi mai bine sa adopti una din mudrele sau asanele despre  care tot vorbesti atunci cand faci comparatii intre culturile noastre! Pozitia cea mai comoda este cea mai corecta.”

“Pentru mine yoga nu a fost decat un hobby! Nu stiu daca sunt in stare sa adopt ca la carte vreuna dintre posturile despre care am vorbit!”

“Nici nu trebuie, esential este sa te simti cat mai detasat!”accentua Sedu. “Ishtar imi tot repeta despre darul tau, congenerii tai i-ar fi spus siddhi sau vibhuti. Personal, nu-mi pari interesant decat ca un experiment de laborator sau social. Insa Ishtar imi tot spune ca ai ceva care te poate, cumva, ridica la rangul nostru! Macar pentru aceasta posibilitate de a nivela diferentele, chiar daca ea nu aduce dupa sine nimic pozitiv acum, in acest moment, Imperatoarea te considera unic. Insa eu nu am descoperit inca acel factor propulsor despre care ea tot mi-a vorbit, pe de alta parte, Ishtar a avut acces la toate inregistrarile video-acustice implicandu-te pe tine si la toate actiunile pe care le-ai savarsit de cand ai venit in capitala.  Intr-un fel, afirmatiile Imperatoarei nu au cum sa nu fie corecte, macar judecand prin analogie. Ar trebui sa ma gandesc ce s-ar intampla daca, intr-un moment oarecare, ar aparea un wuan capabil sa reflecte perfect activitatea neuronala a Imperatoarei si, pe deasupra, sa analizeze si sa arhiveze posibilitatile factuale asociate acestui ciclu cosmic intr-un mod la fel de eficient  ca si Ishtar. Toata lumea ar afirma ca respectivul este subiectul unui salt ontic, ca el constituie o mostra vie de evolutie specifica, avand in vedere ca Imperatoarea apartine, de fapt, altei specii! Poate ca asta a si vazut Ishtar in buchetul tau psiho-emotional atunci cand te-a scanat, vizualizandu-ti tulpinile si enflorescentele noetice! Insa, in ceea ce ma priveste, un terrian ameliorat nu are cum sa fie cea mai buna optiune pentru functia de Mare Oficiant, la fel cum o forma de calatorie inter-planetara mai rapida nu este, in esenta, un progres stiintific real cat timp depinde, la randul ei, de existenta unui suport tehnologic. Poate Ishtar vrea sa-ti stimuleze potentialul la maximum, oricum, nebanuite sunt metodele suveranei noastre!”rosti Sedu, in vreme ce tintea cu privirea un punct situat in podeaua iatacului sau, ca si cum ar fi privit-o pe Ishtar prin suprafata mata de aliaj metalic.

“Ma simt asemeni lui Tammuz care a descins in Infernul asiro-babilonian!”glumi Lamyr

“Poate ca nu te flatezi chiar atat de mult, si Tammuz fusese o simpla fiinta umana, un pastor, iar incepand din momentul in care Imperatoarea a decis sa te numeasca marele ei preot viata ta a devenit intim legata de a ei. De altfel, nici nu se mai poate discuta de o viata a ta proprie in afara noii tale conditii profesionale! Dar sa nu mai irosim vremea, aseaza-te in pozitia pe care o consideri ca fiindu-ti cea mai potrivita!”il zori Sedu, asezandu-se pe jos, in imediata apropiere a canapelei.

Lamyr se conforma, asteptand urmatoarea directiva din partea mentorului sau.

“Incearca sa-ti golesti mintea de orice continut, focalizeaza-te asupra unui obiect, unul cat mai usor de vizualizat mental si de conceptualizat, cum ar fi o sfera alba, goala si statica! Ai inceput sa faci acest lucru?”

Lamyr incuviinta din cap ca da.

“Acum incearca sa te gandesti alternativ la forma acestei sfere, momente in care te vei limita in a o vizualiza, ca si cum ai privi o mandala, la numele ei, momente in care ii vei repeta mental numele, fara insa a vizualiza literele sau caracterele de orice tip care o desemneaza, ca intr-o mantra, si la semnificatia sferei, momente in care te vei gandi la sensurile acestui cuvant! Ai grija sa nu interferezi cele trei momente, nu lasa imaginile senzoriale, inclusiv grafemele, sa irumpa in domeniul semantic, nu permite gandurilor si materializarilor lor lexicale sa penetreze in domeniul simturilor, nu ingadui gandurilor si formelor fizice sa ajunga in domeniul scrierii. Cand ajungi la conceptualizarea ideii de sfera este vital sa nu permiti intruziunea niciunui gand care sa aiba coloratura senzoriala, modurile alternative de a scrie sfera facand si ele parte din aceasta categorie. Hidrogenul are un singur proton, iar diferenta dintre imaginea sferica a unui atom reprezentand hidrogenul si sfera care ar putea constitui simbolul universal al hidrogenului este ca si inexistenta, chiar si conceptul acestui element risca sa te gliseze prematur catre momentele anterioare ale concentrarii. Tocmai de aceea gandeste-te la sfera ca sfera, la o sfera goala, care nu este nimic altceva decat ceea ce este, cea mai simpla proiectie tri-dimensionala, lipsita de orice continut si de orice determinatii extrinseci faptului de a fi sfera. In acest caz, chiar si continutul acestui obiect mental devine o determinatie extrinseca, insa pe tine nu te intereseaza continuturile ei fizice, ci doar continutul ei metafizic, care este dincolo de geometria ei fizica, dincolo de posibila ei evolutie in timp care, daca ar exista, i-ar modifica natura de sfera. Pe tine nu trebuie sa te intereseze decat sensurile sferei, si nu sensurile lingvistice, intrucat cuvantul este un intermediar, si nici cele geometrice sau filosofice, intrucat acestea tin de corporalitatea sferei, si te intorc inapoi la imaginea senzoriala. Tu trebuie sa-ti fixezi mintea asupra semnificatiei sferei, incearca sa intelegi instantierea perfectiunii in spatiul cu trei dimensiuni pe care o realizeaza acest corp geometric. La inceput te vei gandi la intelesurile ei conferite de o stiinta sau alta, developand semantic ceea ce cuvantul care sta pentru ea iti sugereaza, ca un lexicograf. Insa scopul tau este sa-ti despovarezi mintea de sensurile fizice ale obiectului tau de referinta, sa strapungi cu mintea dincolo de mandala, sa ajungi in tacerea non-conceptuala situata dincoace de mantra formata prin repetarea numelei sau. Sfera este ideala pentru scopul propus, iar cand toate caracteristicile fizice, fie ele senzoriale, fie ele stiintifice, ale sferei se vor fi topit in textura mintii tale, atunci, din urzeala configuratiilor tale mentale, va iesi la suprafata constiintei sfera pura, amorfa, lipsita de orice atribute, si acela va fi momentul in care mintea ta se va focaliza asupra ideii de perfectiune subsecventa in conceptul empiric de sfera. Insa nu te vei gandi la perfectiune substituind astfel un sens cu un altul, ci la vidul mental al unui concept gol de orice continut fizic. Mintea ta se va stabiliza in nimicul sferei ca sfera, pentru ca daca privezi ideea de sfera de orice sens al ei, derivat din cuvantul ei sau din corporalitatea ei, nu-ti va mai ramane decat o idee goala, iar o idée goala nu poate sa fie gandita. Atunci va fi momentul in care nu te vei mai gandi la nimic si vei da sferei un bobarnac, incat ea, asemeni unui ou tesut din urzeala gandurilor tale, se va rostogoli in afara panzei psiho-senzoriale pe care ti-ai construit-o pe baza experientei tale!”

Iar atunci,”adauga Sedu pentru sine “ar trebui sa intri in rezonanta cu Ea, cea care te asteapta in afara panzei, manipuland si urmarind liniile temporale pe care stralucesc faptele!”

Lamyr urma procedura dictata de Sedu. Capacitatile sale de concentrare ii crescusera simtitor de cand devenise cetatean imperial si i se ameliorasera inca si mai mult in ultima perioada, atingand un apex nebanuit. Faptul ca i se comunicase ca urma sa i se incredinteze suprema demnitate posibila pentru un locuitor al Imperiului Wuan, desi nu era pregatit pentru aceasta si, pe deasupra, se expunea unui risc letal, la care se adauga consecinta implicita a caracterului ireversibil al numirii sale ca Mare Oficiant, nu facuse decat sa ii sporeasca dispozitia, Lamyr reusind sa se mobilizeze la maximum in aceasta perioada. Avea un spirit de luptator, si el insusi fusese uimit de adaptabilitatea lui deosebita. Probabil ca Sedu rostise adevarul atunci cand i se confesase spunandu-i ca avea o stralucire deosebita, care nu trecuse neobservata de Imperatoare.

Lamyr isi scutura de pe faldurile mintii lui, care tindea sa devina tot mai unitara si mai focalizata, aceste ganduri parazitare, de fundal, incepand sa pulseze mental in trei timpi, in conformitate cu ritmul trifazic al samyamei propuse de Sedu. Dupa un timp mintea sa se goli de continuturile colaterale, sfera se estompa gradual, devenind incolora, apoi o simpla schita, pentru ca in cele din urma sa se reduca la un ectip, la un simplu contur al mintii, asemeni unui mulaj dintr-un spatiu umplut doar de vidul cosmic, avand astfel noograma completa a cavitatii spatio-temporale create de un corp ceresc pe baza gravitatiei. Insa, daca faci abstractie de corp si ii decupezi mental materialitatea, nu-ti va mai ramane decat adancitura formata de excizarea lui dintr-un spatiu plin. In natura, acest exercitiu mental il face pentru noi forta gravitatiei, care curbeaza continuum-ul spatiu-timp in zona ocupata de un corp ceresc. Cuvantul “sfera” fu supus si el aceleiasi purificari destructurante si se descompuse dincolo de radacina lui lexicala, pana cand nu mai ramasese decat un fundal gol, nescris, sau o suprafata plana pe care se scrisese cu cerneala simpatica. Lipsit de suporturile sale venite din experienta, sensul cuvantului se estompa si el, iar “sfera” incepu sa nu mai insemne nimic, iar cand mintea patina catre forma sau cuvant, nemaigasind nimic care sa-i sustina zabovirea, aceasta se stabiliza treptat in sens. Probabil ca acest proces dura ceva timp, insa Lamyr nu mai era in masura sa se gandeasca la aceasta, si nici macar sa realizeze ca procesul cunostea o desfasurare in timp. Astfel, dupa o perioada determinabila doar de catre Sedu, sau poate nici  macar de catre el, mintea lui Lamyr, drept efect al unei serii de glisari nefructuoase catre celelalte doua elemente ale meditatiei, stationa intr-un mod natural in faza gandirii conceptului. Cele trei momente devenisera indistincte, asa cum cele trei dimensiuni de suprafata ale spatiului se modeleaza intr-un tot organic in momentul in care perceptia asupra lumii exterioare a unei fiinte inceteaza complet. Odata rezidand in faza conceptului, mintea lui Lamyr incepu sa functioneze in adancime, si nu la suprafata obiectului de meditatie. Desi “sfera” devenise irecognoscibila, atat empiric, cat si teoretic, Lamyr incepu sa foreze mental in vidul ininteligibil al sferei si ii intelese adevarata semnificatie, cea dincolo de cuvinte si de forme fizice, dincoace de sensurile bazate pe primele doua, anume semnificatia de a nu fi nimic sau de a nu fi nimic altceva decat vid, insa un vid atotcuprinzator, ubicuu si inglobant, asa cum este gelatina pentru materialele de cultura din laboratoarele genetice. Acum stia, fara insa sa si poata exprima asta, ca sfera nu fusese decat un simplu pretext, o paradigma, fie ea una cardinala, pentru intelesul real al obiectului meditatiei, al lumii ca intreg, ea insasi nefiind altceva decat un obiect al meditatiei. Ceea ce este in profunzimile transcendentale ale mintilor noastre, insa situat, cumva, dincoace chiar fata de mintea insasi, dincoace de orice sine sau eu, este comun si structural intregii realitati. Atunci gandurile sale goale de continut, insa iradiate de procesul gandirii fara concepte, atinsesera ceva, o prezenta lipsita de caracteristicile unei manifestari fizice, dar covarsitoare prin energia care o degaja, o energie atat de mare incat sfida lipsa ei de materialitate si parea capabila sa se substituie oricarui gen de prezenta fizica. Lamyr constientiza… faptul ca gandea din nou, desi nu mai folosea cuvinte sau imagini. Gandea pentru ca rationa, analiza, compara, sintetiza, deducea si intuia lucruri in legatura cu prezenta coplesitoare pe care o simtise in aceasta faza a meditatiei, si pe care avea impresia ca o descoperise undeva in abisurile fiintei sale, si nu in exterior, oricat de teribila ar fi fost aceasta entitate sau acest cumul de energii transcendentale. Se simtea una cu lumea in care se afla, perfect integrat in structura si in evolutia ei in timp, asa cum un fluture este incastrat pe vecie in chihlimbarul rasinii unui arbore secular. Stia ce i se intamplase, insa nu folosi nici un cuvant si nu-si proiecta nicio imagine pentru a desemna ceea ce experimenta. Intelegea fenomenul, dar nu-si asuma riscul de a fi fericit deoarece la tensiunea la care fusese conectat orice deviere ar fi putut sa ii fie fatala, iar el intuia in mod natural ca emotiile nu faceau parte din caracteristicile acestui impuls de energie imanent, care ii continea intreaga fiinta. Intuia ca pentru a-si pastra contactul cu aceasta revelare primordiala de forta trebuia sa se mentina stabil la acelasi grad de concentrare al mintii. Si o facu pana cand energia, care-i devenise stare a mintii, verbaliza ea insasi, dincoace si dincolo de vointa lui, cuvantul-concept care o desemna.

Ishtar!”rosti Lamyr, iesind imediat din transa.

“Felicitari!”spuse Sedu. “Se pare ca ai fost admis dupa prima incercare! Ceea ce se intentionase initial sa fie un prim antrenament s-a transformat intr-o reusita deplina, precoce si eficienta! Se pare, pana la urma, ca Ishtar a stiut mai bine care este potentialul tau! Desi ai avut un moment care ti-ar fi putut sa-ti fie fatal, cand chiar am detectat o miscare extrem de discreta a buzelor tale, ai reusit sa te controlezi in continuare si ai asteptat ca transa sa fie suspendata de catre Ishtar personal, ca gest oficial de validare a ta in noua functie! Iar acum, cred ca ne confruntam din nou cu unul dintre acele momente in care Imperiul are doi Mari Oficianti!”adauga el, indreptandu-se spreusa.“Mi-a facut placere sa te cunosc!”isi arunca Sedu vorbele in graba si parasi camera pana ca Lamyr sa apuce sa mai spuna ceva.

Lamyr ramase nauc, nu ar fi banuit ca existau atatea asemanari intre meditatiile speciei sale si procesul de ajustare psiho-emotionala al psihicului Marelui Oficiant. Iar daca tocmai fusese beneficiarul unei iluminari, asemanatoare celor despre care povesteau inteleptii Orientului lumii sale de origine, atunci cum se explica faptul ca in insasi inima starii sale beatifice reusise, totusi, sa identifice o prezenta personala a carei localizare anatopica si anacronica avea sa ii continue starea transcendetala, si nu sa i-o suspende? Daca chiar experimentase vidul unei stari pre-nirvanice, cum se explica co-prezenta dintre doi subiecti personali? Aceasta sa fie, oare, dovada infinitatii perfectionabilitatii mintii, un soi de varianta aplicata, traita personal, a paradoxului planurilor ontologice?

Lamyr fu nevoit sa-si incheie gandurile, ecranul computerului de birou, care era acum al lui, pulsa ritmic, asemeni mintii sale in urma cu cateva sub-unitati temporale standard, desi avea senzatia ca timpul devenise vetust si volatil in acele momente, anuntandu-l ca Imperatoarea dorea sa-l vada personal. Pasind in afara chiliei, nu fu surprins sa vada patru membre ale Gardei Imperiale deja asteptandu-l spre a-l conduce din nou spre Sala Tronului.

“Sunt incantata sa te revad din nou, Lamyr!Mainevei fi consacrat ca Mare Oficiant, de indata ce acuplarea sacra cu Sedu se va fi incheiat!!i se adresa suverana de la inaltimea tronului ei insular.

“Bine v-am gasit, Majestate!”bagui el.

„Stiu ce vrei sa ma intrebi, probabil ca nu mai intelegi nimic din tot ceea ce credeai ca stii despre lume, nici despre fizica ei, si nici despre spiritualitatea ei! Daca te-ai fi nascut intr-una dintre perioadele anterioare ale planetei tale ai fi avut sansa sa devii un ascet extrem de apreciat, convins ca a atins perfectiunea inca din timpul vietii! Asa, aflandu-te la locul si in momentul potrivit, ai oportunitatea de afla adevarul stiintific si de a fi parte dintr-un proiect universal grandios. Poti sa spui ca eu, cat si frecventa spatio-temporala la care ma aflu eu, corespund divinului. Cel putin asta va fi tentata sa creada orice fiinta aflata intre barierele hexa-dimensionale ale actualului ciclu cosmic. Si chiar daca cineva ar fi, teoretic, capabil sa treaca de foliile acestea ale realitatii, el sau ea va fi nevoit sau va fi nevoita sa acceseze nivelul caruia ii apartin eu, asimilandu-l divinitatii. Iar daca eu nu voi interactiona cu aceasta fiinta ipotetica, atunci ii voi putea creea acesteia iluzia caracterului impersonal al acestui stadiu, si, implicit, ii voi oferi garantia tacita a succesului sau deplin. Iata cum tacerea se transforma intr-o arma de instrumentare a cenzurii transcendente, iar fiintele rationale de pe cuprinsul Imperiului inzestrate cu afinitati eremitice nu au nicio sansa de a excede limitele lumii in care ne aflam!”

“In trecutul lumii de pe care vin eu monarhii erau zeii incarnati ai popoarelor conduse de catre acestia, cred ca acesta este, de fapt, intentia fundamentala a oricarei tehnologii religioase!”raspunse Lamyr

“Ai inteles perfect, incepand de acum putem sa intram in rezonanta in orice moment, insa ar fi de preferat sa nu o mai facem cat timp exista o interferenta, oricat de functionala ar fi aceasta! S-ar putea ca fluctuatiile mintii lui Sedu sa-ti produca impresia comunicarii directe cu mine si sa va pierd pe amandoi! Pana cand mariajul sacru se va fi consfintit va trebui sa astepti, ulterior iti voi da instructiuni complete privitoare la sarcina ta de pe Pritivi! Poti sa pleci, vei fi anuntat cand imi vei fi din nou util!”il expedie suverana, plonjand in bazinul care inconjura tronul din diamant.

Lamyr se desparti de Ishtar printr-o reverenta profunda. Fusese, categoric, cea mai bizara si cea mai dificila dintre… zilele petrecute ca cetatean imperial.

“Unde oare ne aflam!”vocifera nedumerit Oxtey. Cei doi se aflau intr-un tinut desertic, total diferit de universal planetar oceanic in care vazusera lumina soarelui ultima data.

“Parca am fi fost teleportati intr-un alt cadru, de unde vrei sa stiu eu!”concluziona Jykkw. Nu cred sa fi cartografiat vreun perimetru desertic pe Pritivi, desi este posibil sa ne fi inselat, cat timp exista si acolo suprafete de uscat foarte vaste!”

“Dar unde, in numele gaurii negre din centrul capului tau de mamalian”, adauga Jykkw, “ne aflam aici, fara naveta intra-planetara, si fara niciun fel de companie, oricat de ciudata ar putea sa fie ea?”

“Cred ca s-au tinut de cuvant si ne-au trimis la studii aprofundate!”pufni Oxtey. “Se pare ca au mijloacele tehnologice de a face acest lucru!”

Jykkw privi de jur-imprejur, un spatiu arid, aproape complet desertic, se intindea pe o raza de cel putin cateva unitati spatiale standard. Un soare galben, diferit de cel vizibil de pe bolta satelitului, orna cerul de un albastru straveziu, scaldand in radiatia sa omniprezenta atmosfera, bancurile de nisip si pamantul crevasat, unde nu ar fi putut trai decat serpi sau nevertebrate. Hotarat lucru, iadul lichid din care venisera fusese inlocuit cu unul continental si solar, cu un pamant parjolit si sterp, si un orizont flexibil dincolo de curbura sa. Atmosfera incinsa ii crea impresia de mobilitate pe linia orizontului, in punctul unde soarele isi emana energia termica asupra solului, in pulsatii neregulate. Era o lume intreaga de developat, dar totusi nimic care sa merite sa fie vazut sau trait. Insa nu aveau de ales.

“Computerul portabil mi s-a stricat!”spuse Oxtey.

“Al meu este pulverizat in buzunarul combinezonului!”ranji Jykkw.

“Cum o sa ne mai orientam acum?”

“De unde sa stiu, insa trebuie sa plecam de aici, avem nevoie de hrana si de apa, si, nu in ultimul rand, cand timp sunt inca treaz si constient, vreau sa aflu in ce vagauna a Universului am fost expluzati dupa intalnirea cu masele alea de smoala!”

Dupa cateva unitati temporale standard de mers peisajul se modifica putin, insa soarele ajunse in centrul boltii ceresti, indicand amiaza, si, implicit, momentul de maxima intensitate a razelor solare. Bancurile de nisip fura inlocuite de portiuni de pamant tare si fisurat. Din loc in loc, arbusti si tufe din specii necunoscute le rasareau in drum, confirmandu-le faptul ca se aflau intr-un loc favorabil vietii, cel putin celei in formele sale mai simple, constand in plante si nevertebrate. Un patruped verde, cu coada lunga si membrele lipite de trunchiul turtit, asemanator unei soparle sau hatterii, le indica ca biosfera era chiar mai generoasa decat s-ar fi putut crede la o prima ocheada. Un miros intepator de ars ii anunta olfactiv ca undeva se aprinsese un foc, ceea ce insemna ca fie avusese loc o incendiere naturala a vegetatiei, fie ca fiinte inteligente il facusera posibil. Puritatea mirosului, asemanator celui degajat de frunzele arse, le alunga suspiciunea ca el ar fi putut sa fie rezultatul unei activitati industriale necontrolate. Dupa ce soarele cobori cateva grade pe bolta aveau sa primesca confirmarea vizuala a sursei inteligente a mirosului de fum. Un grup de case din piatra se intindea la capatul unui drum serpuitor printre buruienile, tufele si gropile locului. Se aflau, mai mult ca sigur, pe o lume primitiva. Un teren agricol se putea distinge in dreapta asezarii, si cateva animale ciudate, erbovire uriase cu sase picioare, gatul lung si pielea maro-violacee, se deplasau agale pe terenul in parte inverzit, lasand poteci rectilinii in urma lor datorita unor dispozitive din lemn agatate de spate. Fiinte bipede, cu aspect umanoid, le ghidau, scotand sunete guturale. Dispozitivele de scrijelit pamantul le faceau sa arate caraghios, ca si cum ar fi fost niste animale de companie grotesti, desi cei doi crononautii erau siguri ca scopul acestora era departe de fi fost unul ludic.

“Am ajuns in centrul unei civilizatii agricole, din cate se pare!”pufni Jykkw

Oxtey se multumi sa dea din cap aprobator, privind cu dispret la activitatea campestra din fata lor.

Inaintara cu precautie, fiindu-le teama sa nu fie observati de localnici, dar, in acelasi timp, fiind constienti de necesitatea de a-si procura alimente pe o cale sau alta. Probabil ca acela era momentul in care cunostintele lor de lupta corp la corp isi vor demonstra utilitatea practica, cei doi cadeti avand pana atunci prilejul doar de a si le exersa in contexte academice, departe de tensiunea decisiva a luptelor reale. Trecura pe langa ramasitele unui gard, in ulucii caruia erau infipte cateva cranii umane, probabil apartinand aceleiasi specii, deoarece diversitatea specifica nu parea sa fie una dintre caracteristicile lumilor primitive.

Oxtey isi ingadui un rictus de dispret, gandindu-se la adevaratele carnagii la care asistase, in urma carora civilizatii intregi fusesera carbonizate, folosindu-se insa mijloace mult mai eficiente si mai directe. Cei doi ajunsera la marginea satului, unde remarcara un tanar care statea pe pamantul dur ca cristalul, tinand un obiect cilindric, din lemn, in mana dreapta. Obiectul prezenta cateva orificii circulare scobite de-a lungul sau si era gaurit la extremitati. Mai mult ca sigur ca era gol si ca era folosit ca mijloc de comunicare la distanta. Un motiv in plus sa-l neutralizeze cat mai repede, pana ca bastinasul sa apuce sa dea alarma. Tanarul le arunca o privire uluita, vizibil surpins de hainele purtate de cei doi venetici, combinezoane homeostatice, perfect etanse si executate dintr-o singura bucata, asemanatoare unui strat dermic suplimentar si, totodata, extrem de subtiri si de flexibile, ingaduind orice miscare de care ar fi fost capabila musculatura si osatura purtatorilor lui. Nici fizionomia celor doi straini nu parea sa fie una familara partilor locului, trasaturile ascutite ale fetei, tenul alb si ochii de un albastru pictural, ovali si ingustati la colturi, ii faceau sa arate ca niste fiinte aparute dintr-o alta lume, ceea ce si erau. Singura diferenta era aceea ca nici calatorii inter-planetari si diacronici nu stiau unde ajunsesera, fapt total nedemn pentru niste fapturi care nu puteau sa fie percepute altfel, obiectiv vorbind, decat ca fiind mai civilizate.

Baiatul incepu sa strige cuvinte neinteligibile intr-o limba abraziva, asemanatoare fonetic wuanei primitive, se ridica in picioare si, privindu-i inmarmurit, incepu sa se distanteze cu spatele de ei in timp ce-si ducea mana dreapta la buze, parca vrand sa le spuna sa taca.

Crononautii il privira in parte amuzati, in parte ingrijorati de posibilele consecinte ale reactiei prototipale pe care se pare ca erau tentati sa o aiba localnicii la vederea lor, in calitate de fiinte alogene. Baiatul isi ducea compulsiv mana dreapta la gura, rostind tot mai des propozitii care pareau sa fie identice, si uitandu-se in sus, ca si cum le-ar fi dedus locul de provenienta.

“Toti venim de acolo, dragul meu, numai ca nu toti suntem constienti de asta, unii dintre noi avem o viziune plana asupra lumii si credem cine stie ce alte bazaconii despre Universul in care ne-am nascut spre o sluji pe Ishtar!”chicoti Jykkw, dandu-si seama de faptul ca tanarul era inofensiv, si ca va trebui sa amane, cel putin pentru o scurta perioada, momentul primei confruntari cu adevarat belicoase cu bastinasii.

In mod aparent inexplicabil, tanarul se prosterna la pamant si incepu sa sarute solul dogorit de astrul diurn, executand cateva matanii extrem de reverentioase, ca si cum tocmai ar fi dat binete unei cohorte de deitati chtonice. Cuvintele articulate de limba incalcita a junelui aveau insa sa-i lamureasca in privinta reactiei lui de mirean al pamantului patern, cazut prada unui acces de criza psihotica.

Ishtar, Ishtar!”ii devenise vocalizarea unica. Iar baiatul nu mai facea nimic altceva decat sa repete mecanic numele Imperatoarei, uitandu-se cand la cer, cand la chipurile celor doi straini.

“Nu pot sa cred!”exclama Oxtey. “Se pare ca am ajuns pe una dintre coloniile primitive ale Imperiului. Chiar daca ne aflam in alt timp decat prezentul, se pare ca cei de aici o considera pe Imperatoare ca fiindu-le zeita, si inca in cel mai riguros sens al cuvantului!”

“Probabil ca nici nu se inseala prea mult, judecand dupa caracteristicile lor fizice, doar in parte mamaliene! Au ceva din aspectul hibrizilor, cred ca viata inteligenta a fost diseminata de curand pe astrul asta, nu pot insa sa spun daca acest lucru s-a intamplat sau se va intampla!”il aproba Jykww.

“Cred ca ar trebui sa ne folosim de piosenia acestui indigen si sa-l luam cu noi pe post de sef de campanie electorala. In scurt timp intreaga asezare va fi la picioarele noastre, in calitatea noastra de emisari ai zeitei creatoare, stapana cerului sau a pamantului, asta urmeaza sa vedem dupa ce vom vorbi cu batranii, cel mai probabil!”se bine-dispuse Oxtey, incantat de noile perspective pe care apetenta pentru arat a tanarului din fata lor li le deschidea.

Crononauții, V   5 comments

“Şi ce putem să facem în această situaţie?”bâgui Lamyr.

“Nimic, nu suntem în măsură să manipulam această dimensiune cosmică superioară, prin urmare, nu avem cum să plasăm o nouă misiune într-un alt ciclu cosmic! Trebuie să mă gândesc. Oricum, problema cea mai mare este aceea că orice misiune crono-spaţială ulterioară ar putea să fie deviată într-un mod similar, fapt care-mi compromite intenţia de implementare a acestei noi tehnologii. Mai mult, în condiţiile în care chiar şi călătoriile spaţiale obişnuite, realizate în acelaşi timp, însă care acoperă distanţe mari, comportă sustragerea din continuum-ul spaţio-temporal datorită dezvoltării unor viteze super-luminice, există riscul ca Genitorii să ne saboteze şi aceste transporturi strict spaţiale conferindu-le o valenţă dimensională suplimentară, valenţă care se poate dovedi fatală oricărei forme de transport cosmic pe distanţe mai mari de câteva cicluri planetare standard lumină. Genitorii controlează timpul la o scală superioară, iar asta ne poate arunca Imperiul în haos. În ultimă instanţă, daca vor dori, ar fi capabili să ne submineze transporturile spaţiale, fragmentându-ne flota şi privându-ne de cea mai mare parte a resurselor galactice. Chiar dacă ne vom păstra suveranitatea în cosmosul hexa-dimensional, Imperiul nostru ar putea să fie redus la sute de mii de ciorchini formaţi din sisteme planetare auto-suficiente militar şi economic, dar incapabile să comunice altfel decât informaţional cu restul Imperiului. Ne-ar putea transforma într-o serie nesfârşită de colonii care, odată cu trecerea timpului şi menţinerea acestei cenzuri transcendente, ar dezvolta culturi, poate chiar şi limbaje proprii, şi, nu în ultimul rând, ar cunoaşte şi ritmuri de evoluţie diferite. Regimurile locale ar avea de ales dacă să mai respecte suveranitatea unei conduceri centrale extrem de distante, sau dacă doar să se folosească de cunoaşterea imperială până în momentul în care simbioza nu ar mai fi posibilă. Iar asta se poate întâmpla chiar în sânul aceleiaşi specii!”

“Nu ar fi mai inspirat să negociem?propuse Lamyr, într-un acces de spontaneitate care-l surprinse chiar şi pe el.

“Dacă nu voi reuşi să realizez vreun salt ontologic în apele mocirlei în care mi-am găsit cele mai eficiente idei de până acum, adică să izbutesc să-mi extind capacitatea de control la un nivel care să exceadă capacităţile intelectuale ale speciei mele, cred că negocierea va fi singura soluţie! Totuşi, până atunci va trebui să fac tot ce va fi posibil ca să găsesc o soluţie mai bună decât tratativele, iar asta pentru că Genitorii au intervenit în cupola noastră de sticlă tocmai pentru că nu sunt mulţumiţi de ceea ce văd aici! Se pare că insectele care se zvârcolesc înăutru vor să-şi depăşească condiţia şi devin periculoase pentru observatorii înşişi! Negocierea ar implica suficiente concesii încât o bună parte a tehnologiilor noastre ar deveni futile!”

Lamyr se uita perplexat la Imperatoare. Ceea ce i se întâmplase pe durata ultimei unităţi temporale standard îi părea ireal, fiind probabil momentul cel mai oportun ca cineva să alunece în psihoză. Totul, începând de la convocarea de urgenţă la Palatul Imperial, derularea pe retina ochilor lui simieni a peisajului architectural matusalemic reprezentat de epicentrul Imperiului Wuan, cât şi conţinutul discuţiei sale cu Ishtar, îl făcuseră să dezvolte o rezistenţă mentală faţă de cele întâmplate, ca şi cum faptele experimentate ar constitui un vis, şi nu realitatea cea mai profundă a lumii în care se născuse. Nu ar fi crezut să o audă pe însăşi Ishtar spunând ca întregul Imperiu condus de ea, incluzând şi persoana imperială, nu este decât un furnicar în comparaţie cu o rasă mult mai veche, capabilă să le transforme civilizaţia într-un puzzle de organe supra-dezvoltate, dar lipsit de sistemul circulator care să le ţină în viaţă, cât şi de legătura coordonatoare faţă de sistemul nervos central. Iar acest mozaic viu urma să revină la componentele sale de bază, părând ca aflându-se în situaţia de a parcurge traiectul evolutiv invers de la sistem la organizarea pluri-celulară, o organizare, la rândul ei, destul de complexă, însă net inferioară structural şi funcţional celei actuale.

“Ai punctat bine problema, oricum!”rosti Ishtar, ridicându-se în picioare în zona îngustă din faţa tronului, şi apărându-i în întreaga ei mareţie naturală. O masă de carne neagră ca smoala, înaltă de cinci unităţi spaţiale standard, din care se ramificau şapte apendice, patru laterale, două aflate în prelungirea trunchiului robust, iar ultimul, dorsal şi cel mai lung dintre toate, pierzându-se undeva în apa din bazinul în mijlocul căruia se afla tronul. Ştii, cred că a venit vremea să-mi numesc un alt Mare Oficiant Imperial! Oficiantul în exerciţiu va deveni cât de curând incapabil să-şi mai îndeplinească îndatoririle profesionale din motive cât se poate de obiective. Să spunem că a devenit mult prea implicat emoţional! Oricum, de multă vreme eram curioasă să-i testez potenţialul genetic, şi cred că a venit timpul, acum când timpul încetează să mai opereze în favoarea noastră, ca rugile să-i fie îndeplinite! Da, ai intuit corect, tu urmează să fii noul Mare Oficiant Imperial!”

“Bine, dar nu mă simt pregatit pentru aşa ceva!“vorbi Lamyr, fiind suprins să constate că tocmai a articulat un refuz. “Ce se va întâmpla cu munca mea de la Academia Militară?” “Ce-ar mai fi Academia Militară în absenţa transporturilor spaţiale? Nu cred că poate exista alternativă în situaţia actuală! După cum prea bine ştii şi tu, Lamyr, acum nu eşti pregătit să ocupi funcţia de Mare Oficiant, şi nici nu cred că vei fi pregătit vreodată, nici dacă-ţi vom prelungi viaţa pentru câteva zeci de mii de cicluri planetare standard!”zicând acestea potentata râse zgomotos, într-un acces neaşteptat de emotivitate, după care continuă: “Pur şi simplu îţi lipsesc caracteristicile genetice pentru aceasta. Însă pentru mine aceasta nu constituie o problemă deoarece intenţiile mele cu tine sunt cu totul altele. După ce vei fi format la un nivel general în privinţa atribuţiilor specifice acestei funcţii sacerdotale te voi trimite în calitate de negociator ca să discuţi cu Genitorii. Cred că ai calităţile diplomatice necesare, iar natura ta eminamente umană îi va face pe aceştia să te investească cu maximumul de încredere posibil, iar asta pentru simplul fapt că-ţi va fi imposibil să ascunzi vreo informaţie esenţială faţă de ei! Delegarea ta ca negociator va echivala cu trimiterea unui cristal informaţional. Vor vedea prin tine ca prin apele străvezii de pe Pritivi! Într-un fel, vei fi un soi de emisar neutru! Din fericire pentru scopul misiunii acesteia tu ţi-ai păstrat întreaga umanitate, inclusiv detaşarea emoţională a unui alogen faţă de problemele unei rase cu care a intrat în contact de abia la vârsta maturităţii lui. Tu nu ai niciun interes subiectiv sau vreo condiţionare matriceală, în toate înţelesurile cuvântului, ca să aperi o cauză faţă de care vei rămâne până în clipa morţii tale esenţialmente străin!”cuvântă Ishtar, accentuând ultimele vorbe într-o intenţie ilocuţionară redundantă de a-l co-interesa pe subalternul ei.

“Este o onoare nebănuită, de fapt, Majestate!”îndrugă Lamyr. “Dacă stau să mă gândesc, eu am încetat să mai exist în sensul pământean al cuvântului încă din momentul în care am fost adoptat de wuani. Iniţierea mea ca ofiţer wuan a constituit o nouă naştere pentru mine, relevându-mi, pe deasupra, inutilitatea şi puerilitatea existenţei mele de până atunci. Cred că din acel moment orice s-ar fi decis în privinţa mea nu ar fi avut, în fapt, cum să-mi modifice condiţia. Oricum, am văzut şi am învăţat infinit mai multe decât ar fi trebuit să vadă şi să deprindă un pământean!”

“Iar acum îţi ofer practic totul, iar quintesenţa propunerii mele constă într-o întâlnire de care niciun wuan nu a avut parte. Aşa că poţi să afirmi că vei ieşi extrem de caştigat pe linia cunoaşterii! Acum vei fi condus în camera Marelui Oficiant în exerciţiu, unde acesta te va iniţia ca sacerdot imperial pe durata următoarelor supra-unităţi temporale standard. Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc personal, Lamyr, probabil că dacă strămoşii tăi şi ai mei ne-ar fi fost comuni am fi reuşit să avem un dialog mai complet!”şuieră Imperatoarea, provocând un val de zâmbete în rândul membrelor Gardei Imperiale. “Voi, oamenii, valorizaţi atât de mult ştiinţa de dragul ştiinţei, însă tehnologia voastră mentală nu vă permite nici măcar să vă securizaţi emoţiile cele mai neprofesionale!”adăugă ea, aşezându-se amuzată pe tron. “Mă doare capul, mă simt de parcă aş fi primit zeci de rapoarte de pe câmpul de luptă, cred că Genitorii o să rămână blocaţi pentru restul ciclului cosmic!”

Lamyr fu escortat în afara Sălii Tronului de gărzile masive şi inexpresive. “Deci pot să-mi citească gândurile, nu doar emoţiile şi intenţiile! Garda Imperială este formată din wuane selecţionate genetic! Sunt complet expus în faţa lor, însă ea vrea să mă numească Mare Preot, de parcă ne-am afla într-o parodie de teocraţie, una în care zeii numesc un muritor oarecare ca să le reprezinte interesele tocmai pentru faptul că acesta este mai uşor de controlat!”gândi Lamyr, conştient că inclusiv această constatare îi putea fi înţeleasă ad litteram de companioanele lui.

Urcară în ascensorul tubular până la un nivel superior şi pătrunseră într-un hol amplu, cu tavanul înalt de circa 10 unităţi spaţiale standard. Pereţii metalici ai pasajului erau de un alb strălucitor. La intervale regulate, ferestre dreptunghiulare lăsau să se vadă un spaţiu asemănător unei caverne în care wuani îmbrăcaţi în haine militare desfăşurau antrenamente de luptă. Ceea ce era surprinzător era faptul că aceştia păreau să nu folosească arme anihilatoare de la distanţă, bazându-se doar pe forţa fizică brută şi pe uzul armelor albe. Probabil că acolo aveau loc antrenamente pentru situaţiile extreme care pot să apară în lupta de la sol. Ceea ce era şi mai surprinzător era faptul că militarii angajaţi într-un duel şi care nu ajunseseră în faza luptei corp la corp fie levitau în aer, fie proiectau arme înspre oponenţii lor, ca într-o veritabilă confruntare dintre eroii Walhallei din mitologia lumei de baştină a lui Lamyr. Un pumnal din titan, cu mânerul învelit în piele, se izbi de geamul securizat al ferestrei pe lângă care tocmai treceau. Lamyr avea senzaţia că tocmai a schimbat cercul Infernului, caz în care îi păru ciudat faptul că urma să-l vadă pe Iuda într-un alt loc decât între fălcile lui Ishtar. Iar după ce Iuda şi-ar fi expiat păcatele, el, asemeni lui Dante, urma să viziteze Paradisul. Totul părea să fie o comparaţie deplasată, cu tentă paranoică, însă asemănările erau evidente, cu diferenţa că el, spre deosebire de Dante, nu era în măsură să spună care este binele şi care este răul, aici, în lumea fizică, şi de ce Genitorii ar fi fost mai buni decât Imperiul expansionist al wuanilor. În definitiv, singurul motiv pentru care Lamyr nu se sinucisese îl constituise tocmai dragostea lui faţă de cunoaştere. Era, poate, un păcat luciferic, însă era nu mai puţin adevărat că accesul la informaţie pe care i-l oferise răpirea lui de către wuani reprezentase o ocazie unică pentru un pământean. Oare Genitorii, care deviaseră misiunea de pe Pritivi în no man’s time, puteau să fie consideraţi ca fiind reprezentanţii forţelor echilibrului universal? Iar dacă ar fi fost aşa, atunci de ce aceştia nu au intervenit mai devreme, preferând, în schimb, să interfereze în lumea cu şase dimensiuni a lui Ishtar de abia acum, cand wuanii înşişi începuseră să călătorească în timp, ajungând la limbul sferei de control macrocosmic a Genitorilor?” Ajungând la capătul coridorului intrară într-o încăpere relativ mică, cu tavanul jos, de forma unui pătrat cu latura de circa 12 unităţi spaţiale standard. Raportând-o la proporţiile restului camerelor Palatului aceasta părea să fie o chilie, fiind mult mai modestă ca spaţiu şi mai puţin pretenţioasă din punct de vedere arhitectural. Escorta îl părăsi numaidecât, lăsându-l singur în bezna pătrunzătoare a odăii. Uitându-se îndărăt remarcă faptul că partea interioară a uşilor glisante creea aparenţa lemnului unui arbore de esenţă nobilă. Practic, de îndată ce descinse în universul concentraţional al acestei camere monastice, întreaga interfaţă psiho-senzorială hiper-tehnologizată se destramă, lăsând loc unui alt tip de lume, habitaclul celei mai importante demnităţi sacerdotale. Se auzi un foşnet din partea opusă a încăperii, iar o voce gravă, ca de bariton, îl invită să se apropie.

“Numele meu este Sedu. În zilele care urmează voi încerca să-ţi ofer o pregătire sumară pentru cea mai însemnată responsabilitate imperială, aceea de Mare Oficiant!”

O lumină palidă se aprinse din direcţia vocii, şi Lamyr putu să vadă silueta unui bărbat înalt, umanoid, însă cu pronunţate trăsături sauriene. Pielea albă îi strălucea în reflexe verzui, cum nu mai văzuse nici la membrele Gardei Imperiale. Ochii albaştri aveau contururile drepte, iar colţurile lor externe formau două unghiuri ascuţite. Era aproape cu desăvârşire chel, exceptând un smoc de păr din vârful capului, care arăta ca şi cum ar fi fost implantat, fiind uscat şi cărămiziu, ca părul artificial al unei păpuşi. Un miros greu, ca de lemn ars, domnea în încăpere, iar senzaţia olfactivă biunivocă se intensifică pe măsură ce înaintă în direcţia lui Sedu. Era acelaşi tip de emisie osmică cu cea care îi invadase nările în Sala Tronului, însă atunci fusese mult prea copleşit de emoţii ca să poată discerne percepţiile de restul proceselor lui mentale. Mirosul de reptilă udă i se păruse ceva firesc având în vedere aparenţa fizică a lui Ishtar, Lamyr nemairemarcând contrastul dintre natura inteligentă a Imperatoarei şi ansamblul percepţiilor senzoriale, care-l trimitea cu gândul la orice altceva decât la civilizaţia materială. Era ceva dezagreabil, dar, deopotrivă, plăcut în izul camerei în care se afla. Poate doar mirosul de nicotină să-i fi generat, în scurta perioadă în care fusese fumător, aceste aprecieri ambivalente.

Parcă intuindu-i gândurile, Sedu i se adresă: “Te întrebi de ce te atrage urâtul? Totul pare să fie neplăcut simţurilor tale mamaliene, dar, în acelaşi timp, te fascinează! Să fie starea hipnotică în care se găseşte o rozătoare aflată în faţa unui şarpe veninos? Sau să fie chemarea sângelui din care ai fost plămădit? Crezi că dacă ai intra în cavoul familiei tale simţurile ţi-ar rămâne mai încântate?” “Îţi înţeleg deprimarea, însă să ştii că nu este vina mea că urmează să fii înlocuit!”bravă Lamyr, neştiind cum să interpreteze cuvintele lui Sedu. “Ce te face să crezi că-mi pasă de ceea ce se va întâmpla cu mine! Problema este că nu ştiu dacă tu vei face faţă exigenţelor postului! Tu ştii că nimic din ceea ce ar putea să ţină de bunul simţ intelectual, ultimul fief al raţiunii după ce am constatat că Arhiva Imperială nu deţine nicio informaţie care să justifice numirea ta în funcţie, nu susţine numirea ta ca Mare Oficiant? Este ca şi cum Ishtar s-ar contrazice pe sine însăşi!” “E cu atât mai ciudat, dar se pare că asta urmează să se întâmple, nu?” “Însă Ishtar trebuie să aibă o raţiune, cu atât mai mult acum, când Genitorii au interferat cu planurile noastre!”pufni Sedu. “Chiar că nu pot să-mi dau seama ce urmăreşte cu tine! E bine să-ţi reamintesc că această funcţie este viageră, ceea ce înseamnă că, indiferent de gradul de competenţă al ocupantului acesteia, acesta o va exercita până la sfarşitul vieţii. Ceea ce înseamnă că întinderea mandatului nu poate să fie scurtată la modul formal, ci doar durata de viaţă a celui care ocupă funcţia! Informaţiile pe care le vei afla odată cu iniţierea ta te vor face indezirabil pentru viaţa laică. În primul rând, pentru că vei vedea lumea şi Imperiul în lumina altei cunoaşteri, în al doilea rând, pentru că nu putem risca ca datele la care vei avea acces să fie aflate de oricare dintre cetăţenii imperiali, acestea constituind secrete de stat de cel mai înalt nivel. Cât de priveşte pe tine, Lamyr, în cazul tău, nerespectarea caracterului viager al acestei funcţii ar echivala cu popularizarea acestor secrete de stat întrucât mă îndoiesc că vei reuşi să-ţi controlezi mintea suficient de bine încât să scapi unei scanări telepatice la care ai putea fi expus ulterior! Cred că evoluţia ta în societatea noastră a ajuns la apex, însă problema este aceea că piramidele nu au fost construite pentru libertatea pământească a ocupanţilor lor!” “Vrei să spui că voi înceta să mai am o viaţă aşa cum m-am obişnuit să am?” “Din câte consider eu nu vei mai avea o viaţă deloc, iar asta pentru faptul că eşti una dintre cele mai nefericite opţiuni pentru calitatea de Mare Oficiant!” “Ishtar te-a consiliat să-mi spui asta?” “Nu, însă un Oficiant care-şi deleagă atributele are obligaţia să-i spună tot ceea ce consideră ca fiind necesar succesorului său!” Zicând acestea, Sedu activă vocal ecranul computerului biroului său. “Iar acum cred că va trebui să începem cu prima lecţie, dragul meu neofit!”

Următoarele zile aveau să se dovedească revelatorii pentru Lamyr. Deja ştia despre modul în care funcţiona Arhiva Imperială, însă o serie de evenimente care ţineau de detaliu, mai degrabă, îi fuseseră aduse la cunoştinţă de abia acum, deşi consecvenţa lor logică era evidentă. Ishtar, în calitatea ei de entitate hexa-dimensională, capabilă să manipuleze continuum-ul spaţio-temporal în şase dimensiuni, avea, prin natura ei, posibilitatea înnăscută de a evalua orice posibilitate factuală aparţinând actualului ciclu cosmic al Universului, iar apoi, în funcţie de liniile crono-dinamice asociate unei posibilităţi oarecare, să întrevadă dacă şi cum un anumit eveniment va avea loc. Apoi, ţinând cont de gradul de dezvoltare tehnologică a Imperiului Wuan, nu mai rămânea decât să-şi trimită supuşii, fie mobilizând flote militare, fie comandând instalaţii de wuano-formare ori distrugătoare planetare pentru a imprima un curs factual sau altul pentru ceea ce fusese iniţial o simplă posibilitate factuală computabilă matematic. Clarviziunea prospectivă a Imperatoarei, susţinută de nivelul de civilizare materială al wuanilor, îi permiteau acesteia să fie conducătoarea de facto a întregului Univers cunoscut. Mai mult, cât timp wuanii nu întâlniseră până în prezent o altă rasă inteligentă capabilă să îi concureze, şi chiar dacă ar fi întâlnit-o aceasta nu ar fi avut cum să manipuleze mai eficient dimensiunile fizice, Imperiul condus de Ishtar se putea considera ca fiind, la modul virtual, un imperiu universal, wuanii controlând actualul ciclu cosmic sau, altfel formulat, ei stăpâneau lumea în limitele impuse de timp.

Hinduşii, un popor ancestral de pe lumea de origine a lui Lamyr, ar fi enunţat aceste lucruri prin relaţia dintre Shiva, ca personificare a timpului transcendent, a eternităţii, dar şi a spiritului, şi Kali, ca personificare a materiei fizice, a ciclurilor cosmice recurente care formează samsara. Kali, ca alt mod de a spune timpului determinat şi imanent, lumii de acum sau lumilor care au fost ori care se vor succeda acesteia. Shiva, în schimb, desemna ansamblul lumilor existente cât şi, implicit, posibilitatea actuală de a conţine simultan în esenţa sa divină toate universurile succesive. Kali, deşi zeiţă a morţii, era viaţa lui Shiva, reprezenta materializarea principiului divin, iar esenţa acestuia din urmă era aceea de a fi, nu de a exista. Kali dansând pe trupul imobil al lui Shiva aflat în transă enstatică, obţinută într-o eternă savasana, asana cadavrului.

Iar wuanii, în tot acest proiect macro-cosmic expansiv atât în spaţiu, cât şi în timp, însă nu în timpuri diferite, nu şi dincolo de limitele fizice ale acestui ciclu cosmic, erau albinele lucrătoare care îndeplineau sarcinile acestui plan gargantuesc. Prin Imperiu Ishtar ajunsese la controlul efectiv al lumii în care ne aflam, la instanţierea divinităţii în universul fizic. Nu doar teologic, dar şi practic, Ishtar era divinitatea unică a lumii. Teologia şi ştiinţa convergeau în şi prin Ishtar, şi chiar dacă ar fi existat zeităţi acestea nu ar fi avut cum să fie superioare acestei super-fiinţe materiale. Cel puţin nu în limitele universului controlat de catre Ishtar. Singurul motiv pentru care Ishtar nu putea să fie considerată ca fiind echivalentul perfect al lui Kali era natura ei materială destructibilă, calitatea ei de fiinţă vie apartenentă unei specii biologice.

Lamyr se amuza gândindu-se la truda tehnologiilor religioase din istoria umanităţii, în special a celor din antichitate, de a creea într-un mod artificial o imagine divină monarhilor în scopul de a desăvârşi exploatarea socio-economică a supuşilor. Ei bine, wuanii chiar concretizaseră acest deziderat ultim al oricărei teocraţii sau al oricărui totalitarism edificat pe baze religioase, cel mai adesea ţinând de cultul soarelui şi, implicit, al descendenţei solare a suveranilor. Nici nu fu surprins să constate că persoana imperială nu fusese straină de culturile religioase ale antichităţii midi-orientale terriene. Ishtar influenţase într-un mod direct apariţia culturilor religioase sumeriene, asiro-babiloniene şi egiptene. Aceeaşi Ishtar, iar viitorul Mare Oficiant se cutremură gândindu-se la vârsta considerabilă pe care suverana lui o avea.

Însă cea mai mare şi, totodată, singura revelaţie informaţională şi iniţiatică autentică avea să o primească de abia înspre finalul sesiunii la care îl supusese Sedu. În momentul consacrării efective a Marelui Oficiant, adică în momentul în care ceremonia de investire se apropia de sfârşit, Ishtar stabilea un contact psiho-emoţional complet cu mintea sacerdotului, iar acesta începea să opereze ca un decodor al proceselor mentale ale Imperatoarei. Dacă aspirantul nu era pregătit psiho-emoţional, atunci avea moartea garantată, dată fiind amplitudinea energiei psihice posedate de Ishtar. Acesta era motivul pentru care recrutul era supus unui program de purificare psiho-emoţională extrem de solicitant, asemănător practicilor mistice ale asceţilor orientali. Nu de puţine ori aspirantul eşuase în tentativa lui de a se conecta în mod direct la Arhiva Imperială şi murise ca urmare a unui accident cerebral. Au fost şi cazuri în care neofitul a intrat în combustie, diferenţa de potenţial energetic arzându-i fiecare milimetru pătrat de ţesut organic.

Urma perioada de purificare, iar Lamyr era din ce în ce mai înspăimântat de ceea ce i-ar fi putut rezerva viitorul.

Crononauții, IV   2 comments

When they arrived, called by the beings from their past

După partida de sex cu wuana Lamyr se simţea epuizat. Nu reuşise să ejaculeze decât după ce partenera lui atinsese cel de-al doilea orgasm, fusese atât de panicat că nu va izbuti să o satisfacă încât îşi controlase toate impulsurile şi percepţiile. Se comportase cât mai apropiat posibil de un mascul al speciei partenerei lui, fapt care însă avea să rămână complet neapreciat la finele maratonului sexual, atunci când blonda ravisantă îi spusese că se simţise ca şi cum ar fi făcut dragoste cu un simian constipat, fapt care nici nu era prea departe de adevăr.

”Cred că te-ai fi simţit şi tu mai bine dacă ai fi ştiut să-ţi înlături balastul hormonal de la început! Nu cred că dragostea în stil adolescentin a oripilat vreodată vreo femeie cu experienţă! Aşa a trebuit să mă mişc ca şi cum m-aş fi aflat pe o grămadă de ace, asta ca să nu-ţi ruinez erecţia nereeditabilă!”- “De unde ai ştiut că-mi este teamă că nu voi reuşi să continuu dacă voi termina înaintea ta?”- “Să spunem că este intuiţie feminină, asta ca să folosesc clişee pe înţelesul speciei tale!”avea să chicotească wuana. “Tare mi-e teamă că va trebui să mai exersăm, nu cred să pot rămâne fertilă atât de uşor!”se plânse ea pe un ton marcat de o uşoară emoţie, singura pe care o lăsase să îi transpară pe durata întâlnirii lor erotico-politice. “Oricum, ai fost foarte tensionat, în aceste condiţii trebuie să-ţi spun că mi se pare un miracol faptul că specia voastră a reuşit să fie atât de prolifică!”îi surâse ea în timp ce părăsea apartamentul.

Lamyr rămăsese din nou singur, aşa cum fusese, de fapt, din clipa în care intrase în contact cu civilizaţia wuanilor. Nici până în prezent nu-şi dăduse seama care era locul lui în cadrul ecuaţiei galactice a acestor extra-tereştri anacronici, care-l numeau pe el şi pe cei asemeni lui alogen, şi care îi dăduseră toate motivele să se considere pe sine însuşi straniu în toate sensurile cuvântului. E adevărat că într-o tactică de control mental aceasta este abordarea ideală, anume aceea de a insemina subiecţilor manipulării mentale ideea cum că ei ar cei ciudaţi şi, prin urmare, că psihismul şi modul lor de comportament trebuiesc modificate, şi nu cele ale experimentatorilor. Iar sugestionarea a funcţionat atât de bine în cazul său încât el însuşi ajunsese să subscrie raţionamentelor tutorilor lui accidentali. Pe de altă parte, având în vedere implicarea decisivă a wuanilor în istoria şi în însăşi existenţa speciei umane, aserţiunile acestora cu privire la specia lui se vădeau ca fiind perfect îndreptăţite. Măcar el, revenit la trunchiul etnic de provenienţă, avea ocazia să participe la evoluţia plenară a speciei-mamă, şi nu la derivaţiile filogenetice tardive şi periculos de mlădioase ale unei specii subsecvente.

”La dracu’!”înjură el. “Dacă-mi voi perfecţiona controlul emoţiilor şi al sentimentelor nu voi mai fi în stare să fac nimic, iar dacă mă las dus de ele nu voi reuşi să satisfac nimfomania înnăscută a wuanelor, drept urmare, pot să spun că mă aflu într-o situaţie fără ieşire!”

Lamyr îi dictă mental computerului domestic să îi prezinte un film care să înfăţişeze copulaţia dintre noi wuani.

”Pe ce criterii doreşti să selectez filmul?”îl întrebă ordinatorul cu o voce inflexibilă.

”Pe criterii de stranietate, vreau să văd un act sexual inter-wuan care să fie considerat ciudat chiar de către wuani!”

Pe ecranul încastrat în peretele dormitorului din partea opusă patului apărură formele mobile ale unui cuplu wuan. Între cei doi apăruse o interacţiune bizară, o protuberanţă viermiformă care pornea din zona pelviană a masculului se insinuase în cavitatea apoasă a femelei executând mişcări rectilinii în sus şi în jos. Ceea ce era însă frapant era dimensiunea monstruoasă a membrului viril, care îi creeă impresia unui tub format din segmente inelare destinat activităţii industriale sau salubrităţii, şi în nici un caz pe aceea a unui organ reproducător erect.

”Acest wuan se evidenţiază prin dimensiunea organului său sexual!”îi explică computerul.

Lamyr pufni în râs. Aspectul inelar al organului sexual masculin wuan conjugat cu o lungime nefirească chiar şi pentru această specie produsese o a treia fiinţă, nevertebrată, însă extrem de puternică, un veritabil vector de legătură între cele două genuri biologice, dar şi între prezent şi viitor. Forţa conştiinţei masculine şi profunzimea inconştientului feminin, infinit mai viril decât conştiinţa masculină, defilau pe peretele dormitorului său şi se recompuneau pe retinele ochilor lui sideraţi.

”Ar trebui să cred că masculul din film deţine un perfect auto-control psiho-emoţional, iar asta în pofida masculinităţii lui debordante! Oare cum se poate produce fumul fără a se face un foc ca lumea?”

”Auto-controlul psiho-emoţional este confirmat de indicatorii noografici furnizaţi de micro-cip-ul individual al masculului, iar a doua întrebare necesită o dezvoltare suplimentară pentru a primi un răspuns corespunzător, aceasta fiind, oricum, irelevantă faţă de conţinutul înregistrării video-acustice!”turui computerul.

”Cred că va trebui să-mi fac temele, niciodată nu am fost bun la educaţie fizică, iar ironia destinului face să fi fost numit în fruntea Academiei Militare!”exclamă Lamyr, ridicându-se din pat şi îndreptându-se spre baie.

Naveta intra-planetară descindea rapid în straturile inferioare ale atmosferei lui Pritivi. Camerele video nu mai ridicaseră niciun fel de probleme, aşa încât Nwpann putea să urmărească liniştit evenimentele de pe oglinda oceanului planetar. Oxtey se uita întruna către Jykkw, parcă vrând să îi dea de înţeles că avea să se convingă cât de curând, poate chiar cu preţul vieţii, de veridicitatea afirmaţiilor lui în privinţa avertismentului dat de biosfera locală. Jykkw îl ignoră glacial, doar tensiunea momentului împiedicându-l să-l pună la punct în cel mai wuan mod posibil. “Simian lipsit de discernământ!”era ceea ce gândea Jykkw, făcând ca micro-cip-ul lui subcutanat să transmită un puls uşor către unitatea centrală aflată pe nava orbitală. “Idioţii ăştia doi au început deja să se certe!”pufni Nwpann, uitându-se la cerculeţele galbene intermitente care se formau în dreptul profilului lui Jykkw de pe monitorul de control. “Şi, totuşi, roşul acela aprins care inflamase avatarul lui Oxtey de pe acelaşi monitor constituise un indiciu al faptului că evenimentele primei amerizări fuseseră altfel recepţionate de către acesta. Sau poate că lui i se întâmplase ceva în plus, poate că el simţise ceva care îi rămăsese străin co-pilotului său!”

Naveta ajunsese deasupra unei zone a pânzei nesfârşite de apă sărată care prezenta o uşoară agitaţie. O furtună urma să înceapă, iar în zare, acolo unde ar fi trebuit să se afle linia ţărmului, probabil că valuri de dimensiuni din ce în ce mai mari se spărgeau de malurile stâncoase şi acoperite de vegetaţie.

”Ne vom deplasa în linie dreaptă spre ţărm!”i se adresă Jykkw lui Oxtey. ”Ce ne spun senzorii biotici cu privire la activitatea faunei pelagice?”

“Avem indicatori foarte clari ai prezenţei unei zoosfere oceanice foarte bogate! Până acum nu am sesizat nimic care să iasă în evidenţă, probabil că marii prădători acvatici fie preferă adâncimile, fie, ca în orice lanţ trofic echilibrat, sunt inferiori ca număr vieţuitoarelor mai mici. Peşti, agnate, nevertebrate specifice hidrosferei, pe scurt, nimic deosebit!”

“Se pare că furtuna a început deja!”remarcă Jykkw, privind în depărtare, unde, pe bolta cerului de un albastru închis, aproape lichid, se distingeau liniile neregulate ale unor fulgere.

”Categoric, este o lume extrem de sălbatică! Nici nu ar trebuie să ne mire, o faună atât de bogată nu ar putea să fie menţinută decât în anumite condiţii atmosferice!”declamă Oxtey, căzând din nou într-o reverie specifică cetăţenilor wuani naturalizaţi.

”Ai grijă să localizezi la timp un eventual uragan, pentru că asta cred că ar fi singura urgie autohtonă care ar fi în măsură să ne pună în dificultate!”i-o tăie Jykkw indispus, vrând însă să-şi mascheze propria lui teamă.

Un troznet puternic se auzi din depărtări, făcându-le timpanele să vibreze asemeni unor arcuri întinse la maximum.

”Cred că a fost un trăznet!”spuse Oxtey. “Oricum, se pare că fenomenele atmosferice şi hidrosferice de pe aici sunt deosebit de puternice!”

”Pe gaura neagră!”exclamă Jykkw. “Senzorii noştri biotici au fost complet bruiaţi! Uită-te şi tu, pe monitor nu avem decât paraziţi, dacă asta este o descărcare electrică normală, atunci eu nu mai am ce să mai spun!” Până ca Jykkw să-şi termine afirmaţia un alt tunet, cel puţin la fel de rezonant, inundă atmosfera locului.

”Dar unde sunt fulgerele?”

”De unde vrei să ştiu, uită-te însă la aparatura noastră de bord, senzorii noştri nu identifică decât valuri de paraziţi! Intensitatea a fost una deosebită, este, probabil, cea mai puternică descărcare electrică atmosferică pe care am văzut-o în viaţa mea!”

”Priveşte spre nord-vest!”îl atenţionă Oxtey. “Ceva se apropie de noi!”

Deasupra întinderii relativ plate a pânzei de apă o structură circulară se apropia vizibil de locul în care se afla naveta atmosferică. Obiectul se află la aproximativ 5000 de unităţi spaţiale standard, însă distanţa se micşora extrem de rapid sugerând o viteză neverosimilă pentru o formă de viaţă băştinaşă.

”Îmi spuneţi şi mie ce se întâmplă?”se interesă Nwpann, însă marea de paraziţi care îmbiba atmosfera făcu ca întrebarea lui să se piardă undeva deasupra fâşiei de ocean. În momentul următor contactul vizual se suspendă, la rândul lui.

Când ajunse la câteva sute de unităţi spaţiale standard misterioasa formaţiune circulară deveni suficient de vizibilă cu ochiul liber, singurul instrument de percepţie care mai era valabil în acel moment pentru pasagerii navetei de cercetare. Interiorul său era colorat într-un azuriu vârstat cu dungi cărămizii, ca şi cum ar fi fost un decupaj extras dintr-un alt loc şi brodat de coarda vibrândă a acestui cerc care sfida bunul simţ intelectual.

”Eu zic să părăsim locul cât mai repede!”îl consilie Jykkw. Propulsoarele anti-gravitaţionale refuzară comanda manuală, iar în clipa următoare naveta se prăbuşi în apă cu o bufnitură puternică, asemeni unei stânci erodate de valuri. Structura ajunsese la câteva zeci de unităţi spaţiale standard de locul în care naveta plutea în derivă, într-o amerizare forţată. Fulgere sângerii însoţite de tunete estompate de distanţă completau peisajul de coşmar, confirmându-le celor doi crononauţi bănuiala că zgomotul teribil care le bulversase întreaga aparatură de bord nu avea nicio legătură cu furtuna care se prefigura în largul oceanului acestui satelit pierdut în imensitatea continuum-lui spaţio-temporal. Coarda cercului aflat în mişcare, dar care-şi ajustase considerabil viteza de deplasare, strălucea puternic, iradiind o lumină argintie. Situate la distanţe egale, puncte situate pe coarda cercului mobil străluceau mai puternic, emiţând o lumină pulsatorie, a cărei intensitate varia în cicluri regulate, de câteva infra-unităţi temporale standard. Când ajunsese la câteva unităţi spaţiale standard de navetă cercul ciudat se opri din mişcare, moment care coincise cu faza de intensitate maximă a ciclului luminii de la marginea acestuia. Descărcări electrice discrete brăzdară aria acestei structuri bizare, suprapunându-se peste decupajul zenital care era conţinut în aceasta. Apoi fondul albastru-cărămiziu, îndeajuns de fluid încât să nu creeze aparenţa omogenităţii, colapsă subit, ca şi cum ar fi fost aspirat de o forţă situată undeva dincolo de acest paravan improvizat, transformând structura din faţa celor doi crononauţi stupefiaţi într-un con, care, la rândul său, se aplatiză ejectând un fluid negru şi dens, asemeni unui râu de smoală. Timp de câteva infra-unităţi temporale standard ciudata substanţă infernală irumpse în afara conului care redevenise cerc, scurgându-se în jeturi din ce în ce mai subţiri şi coagulându-se în afară, la suprafaţa apei, într-o masă amorfă, compactă şi neagră. O formaţiune neregulată se întindea de jur-împrejurul navetei şi a cercului din faţa acesteia, mişcându-se şi remodelându-se perpetuu, precum râurile de magmă ale unei erupţii vulcanice. Părţi ale formaţiunii se scufundau, în timp ce excrescenţe noi apăreau de sub apă ori le completau pe cele deja existente. Câteva zdruncinături zdravene le indicară crononauţilor faptul că apariţia aceasta instantanee de materie îşi întinsese tentaculele şi în spaţiul de dedesubtul navetei.

”Cu cine vreţi să vorbiţi?”simţi Oxtey că auzi vorbindu-i-se în cap. Buimăcit, se uită la Jykkw, însă privirea acestuia se dovedi elocventă. Măcar de data aceasta se aflau pe aceeaşi lungime de undă, iar dacă era nebunie şi acum, atunci, cu siguranţă, era folie en deux.

”Să înţeleg că eşti viu, eşti o formă de viaţă?”bâgui Jykkw.

”Cu cine vreţi să vorbiţi, poate că v-ar fi mai familiar să vă apar într-o formă cunoscută vouă!”îşi repetă creatura întrebarea.

Substanţa magmatică care solidificase porţiunea de ocean, transformându-l într-un atol apocaliptic, începu să se înverzească, ca şi cum apa sărată ar fi putut să aibă o influenţă vitalizantă asupra unei creaturi venite de niciunde.

”Eu credeam că toate formele de viaţă inteligente au un numitor comun!”îngăimă Oxtey. Drept efect, substanţa care îi înconjura, devenită verde, se concentră într-o formă unitară şi, în mai puţin de o sub-unitate temporală standard, se remodelă într-o formă quasi-umanoidă. Un umanoid gigantic, de cinci unităţi spaţiale standard înălţime, se configură în faţa lor, în intervalul dintre navetă şi cercul care-l adusese aici, probabil sub formă de lichid amniotic. Creatură levită deasupra apei, părând astfel şi mai mare decât era şi făcând ca cercul din spatele ei să pară ca fiindu-i o caricatură grotescă de nimb.

“Cred că este de datoria mea să vă spun ce vi s-a întâmplat! Sunteţi nişte simple marionete dintr-un joc cosmic şi aţi ajuns în cu totul altă parte decât acolo unde ar fi trebuit să ajungeţi! Spuneţi-mi, câte sisteme solare din univers credeţi că au planete pe ai căror sateliţi există condiţii favorabile vieţii? Sau, altfel spus, unde credeţi că vă aflaţi acum? Dacă Ishtar este viaţa, noi suntem adevărul, iar viaţa este direcţionată întotdeauna către adevăr! Prima oară când străbunii voştri ne-au întâlnit ne-am recomandat lor ca fiind Genitorii, probabil că atunci nu aţi înţeles întreaga semnificaţie a acestei afirmaţii şi ar fi cazul ca să o aprofundaţi!”

Lamyr se plimba prin Grădină Botanică aflată pe acoperişul imobilului aparţinând Ministerului într-o încercare futilă de a se calma după ziua stressantă pe care o avusese. Tocmai admira un pom fructifer cu tulpina înaltă şi subţire, care producea nişte fructe asemănătoare lămâilor, însă cu o terminaţie verzuie, asemeni unui săculeţ sau poate, mai degrabă, asemănătoare unui abdomen de insectă. Oricum, fructele produse de orzsha erau mai dulci chiar decât bananele, iar o comparaţie între sucurile interne ale unei insecte, destul de insipide, şi zeama dulceagă a acestui fruct exotic în cel mai riguros sens al cuvântului era cât se poate de inadecvată, doar mintea înclinată spre lugubru a unui refugiat deprimat putând să stabilească un astfel raport de identitate. Când tocmai se uita la frunzele cu forme unghiulare şi cu tente cromatice albăstrui ale copacului care prosperase în micro-climatul serei ministeriale, comunicatorul de la încheietura mâinii lui drepte, pe care-l purta ca pe o brăţară neo-tech, manifestând o emfază urbană străină majorităţii locuitorilor acestei lumi, emise un ţârâit scurt.

”Ce s-a întâmplat?”făcu el, dezamăgit că seara îi fusese din nou compromisă de cine ştie ce altă îndatorire de serviciu.

”Eşti chemat la Palat, Isthar vrea să-ţi vorbească!”îi şopti Ldy pe o voce conspirativă.

”Poftim?”răcni Lamyr, simţind că îi fuge acoperişul de sub picioare. Preţ de câteva clipe o bună parte a vieţii sale de până atunci îi defilă prin faţa ochilor minţii, ca şi cum ar fi fost un sinucigaş care tocmai urma să se arunce de pe plafonul vecin cu norii al unei construcţii megalitice.

”Nu ştiu despre ce este vorba, dar poţi să-ţi dai seama şi tu că trebuie să fiu un lucru de o importanţă capitală, aşa că ar fi bine să pleci imediat! Ia primul aerovehicul pe care-l întâlneşti!”îl povăţui Ldy, cu vocea uşor afectată.

Era clar, dacă avusese până atunci vreun dubiu în privinţa sentimentelor secretarei lui, în acel moment orice îndoială îi dispăruse cu desăvârşire, tânăra wuană chiar se ataşase de el, ceea ce însemna că, până la urmă, speculaţiile lui privitoare la emoţiile femeilor autohtone erau corecte: cel puţin femelele acestei specii prezentau anumite rudimente de umanitate!

”Mulţumesc!”făcu Lamyr, ca şi când ar fi vrut să îi spună că i-a părut bine că a cunoscut-o. Directorul Academiei Militare Imperiale ştia că în societatea ultra-informatizată şi “dez-depărţitoare” a wuanilor necesitatea întrevederilor personale se diminuase considerabil şi, pe undeva, chiar acuplarea lui fusese o figură de stil. Iar din moment ce însăşi Imperatoarea îi ceruse o întrevedere însemna că urma să se întâmple ceva de importanţă vitală, ceva care avea să îi marcheze viaţa într-un mod ireversibil. De regulă, un mascul care nu făcea parte din suita personală a lui Ishtar şi căruia i se ceruse să o vadă nu putea să tragă decât o singură concluzie din aceasta, anume aceea că urma să o insemineze pe Imperatoare, fapt care constituia suprema onoare pentru un cetăţean imperial de sex masculin, dar şi ultima acţiune a vieţii lui. Toţi fertilizatorii imperiali erau ucişi pe durata actului sexual sacru. Aproape nimeni nici nu ştia cum arată Imperatoarea şi, deşi toţi wuanii purtau genele ei, Ishtar aparţinea, de fapt, unei alte specii, o specie ancestrală, din materialul genetic al căreia fuseseră modelate aproape toate speciile inteligente din Galaxie. “Oare performanţele mele sexuale au fost mai bune decât oficiala blondă m-a lăsat să înţeleg?”pufni el amuzat de tragicomicul unei astfel de posibilităţi. Pe de altă parte, o asemenea explicaţie nu era deloc plauzibilă, nu cât timp fusese introdus în programul guvernamental de hibridizare inter-specifică. “Sau să înţeleg că deznodământul misiunii din sistemul Astl a fost unul nefericit, motiv pentru care Ishtar, pentru care această expediţie era mult mai importantă decât a lăsat să se înţeleagă- fapt care, de altfel, nici nu ar fi surprinzător având în vedere că aceasta comporta o călătorie în timp într-o zonă de interes militar- mă consideră direct răspunzător şi doreşte să-mi rezerve o pedeapsă exemplară?” Oricum, nu era decât o singură cale să afle şi Lamyr se precipită spre pista aero-spaţială de pe partea opusă a acoperişului clădirii. În timp ce urcă în aero-vehicul, fiind mirat să afle că pilotul ştia deja unde trebuie să-l transporte, îşi reaminti că singurul cetăţean imperial de parte bărbătească care o văzuse personal pe Ishtar, ba încă o vedea în fiecare supra-unitate temporală standard, şi care supravieţuise constant întâlnirilor, era Marele Oficiant Imperial, persoana care deţinea suprema demnitate sacerdotală, însă posibilitatea ca tocmai el, un imigrant venit dintr-o lume primitivă şi cu o mentalitate pe măsură, să fie propus pentru această funcţie fără a avea vreo pregătire prealabilă era quasi-nulă.

Aero-vehiculul cu propulsie anti-gravitaţională se îndreptă cu viteză spre periferia capitalei wuane, zburând spre cartierul rezidenţial imperial, protejat de o cupolă energetică şi având un micro-climat propriu. Intrară în cea mai restricţionată zonă imperială printr-una dintre ecluzele laterale, pentru a nu atrage atenţia asupra importanţei vizitei. Palatul era un edificiu impunător, având forma unei prisme hexagonale şi era vopsit într-un negru intens, cea mai adâncă şi mai pătrunzătoare nuanţă de negru pe care o văzuse vreodată. Imaginile filmate ale Palatului Imperial nu erau în măsură să redea fidel splendoarea lugubră a acestei măreţe capodopere arhitectonice şi de inginerie militară. Zonele de la intersecţiile laturilor palatului se continuau cu turnuri atemporale, care prelungeau încă şi mai mult, spre bariera energetică, înălţimea acestei clădiri de proporţii colosale, atât de mari încât era vizibilă şi de pe orbită. Crenelurile dispuse la intervale spaţiale regulate accentuau caracterul paseist, istoric al fortăreţei monarhice. Într-adevăr, palatul lui Ishtar arăta că o cetate medievală pamânteană ale cărei magnitudini fuseseră augmentate până la dimensiuni care frizau incredibilul. Steagul imperial, reprezentând un şarpe verde pe fundal negru care-şi devora propria coadă, simbolizând ciclurile cosmice recurente, era înfipt în vârful celui mai înalt dintre turnuri, care era ridicat în centrul clădirii. Turnul central însuşi era un simbol sui generis, reprezentând un cap de umanoid cu trăsături reptiliene, steagul imperial fiind montat exact în centrul capului basoreliefului din titan pentru a întări ideea renaşterilor succesive, a eternităţii vieţilor şi a renaşterilor prin fapte. Forma de prismă hexagonală a palatului îl amuzase de la bun început pe încă ereticul Lamyr, el neputând să se stăpânească să nu compare edificiul cu un osuar al celor mai distinşi dintre masculii wuani sau cu un stup în care nectarul se culege cu preţul vieţii, ştiind faptul că orice bărbat invitat în dormitorul imperial urma să împărtăşească aceeaşi soartă cu toţi predecesorii lui, fiindu-i rezervată moartea cea mai dulce, moarte prin sex, dragostea ca moarte. Chiar modalitatea letală de reproducere avea un semantism metafizic prin ea însăşi, deşi Lamyr se îndoia că şi acest lucru era unul intenţionat ori că ar avea valoare estetică, asemeni turnului central sau culorii de spaţiu sideral a construcţiei vizibilă din spaţiul sideral.

Aero-vehiculul asoliză pe una dintre pistele de pe acoperişul edificiului, acoperiş care se deschidea ca o corolă, impresie sporită de zidul metalic exterior, mai înalt cu câteva sute de unităţi spaţiale standard decât clădirea propriu-zisă, cât şi de turnurile şi de crenelurile care izvorau din el, sfidând cerul. Clădirea în sine era o cavitate în interiorul unei cavităţi energetice protectoare, aflată, la rândul ei, pe o planetă a cărei forţă gravitaţională deformase continuum-ul spaţio-temporal formând o altă cavitate, conţinătoare, cavitatea gravitaţională, aşa cum numeau eufemistic wuanii orice corp ceresc. Ce simboluri mai apropiate de adevăr ale feminităţii ar fi putut să fi fost folosite pentru a sugera natura locului în care se aflau? De cum descinse din aero-vehicul Lamyr fu escortat de o duzină de wuane costumate în verde, culoarea uniformei Gărzii Imperiale, către o trapă din stânga pistei aero-spaţiale. Coborâră pe o scară rulantă până ajunseră într-un hol larg, intens luminat, unde fu supus unei scanări electronice minuţioase, după care intrară într-un lift cilindric care urma să-i conducă către apartamentele imperiale. În pofida vitezei de deplasare voiajul descendent dură câteva sub-unităţi temporale standard. Lamyr ştia că cea mai mare parte a construcţiei, oricum imense, se afla sub pământ. Probabil că intraseră adânc în mantaua planetară şi de abia acum începea să simtă importanţa momentului pe care-l trăia. “Ceea ce la exterior îţi poate creea impresia unui stup, la interior se vădeşte ca fiind un furnicar!”remarcă Lamyr în cel mai autentic stil alogen, însă îşi păstră constatarea pentru sine, fiind convins că “amazoanele” care-l însoţeau nu ar fi fost deloc impresionate, şi nici măcar curioase, să facă vreun schimb de impresii cu vreunul dintre invitaţii Imperatoarei. Într-un final ajunseseră la nivelul corespunzător, iar uşile automate ale cilindrului din metal şi sticlă se dechiseră silenţios. Păşiră într-un hol amplu şi înalt, cu arcadele boltite, asemeni unei catedrale bizantine de pe astrul lui de obârşie. Traversară camera în tăcere, timp în care Lamyr admiră sculpturile care flancau culoarul central, cele mai multe dintre ele fiind realizate din piatră, în special din marmură. “Ca într-un cavou, exact ca într-un loc în care timpul şi virilitatea îşi pierd importanţa!”gândi Lamyr. Observă că formele lapidare erau orânduite într-o secvenţialitate temporală, fiind o variantă sculpturală a arborelui filogenetic al speciei wuane. Monştrii, în parte avieni, în parte saurieni, care flancau uşa de la intrare făcură locul unor plăsmuiri zoomorfe tot mai spiritualizate, totul culminând cu formele umanoide care delimitau ultima jumătate a încăperii, în varietăţi din ce în ce mai apropiate de cea a celor pe care şi-i însuşise ca fiindu-i concetăţeni. Observă că o bună parte a sculpturilor lapidare era aliniată puţin mai în spate, indicându-i derivaţii genetice pornite din trunchiul filogenetic wuan. Nu mică îi fu surpriderea când identifică, în ultimul sfert al holului, într-un colţ ca de penitenţă, o reprezentare sculpturală care semăna izbitor de mult cu homo sapiens sapiens.

Blijdorp from Rotterdam

Monkey

 Se simţea de parcă s-ar fi aflat într-un templu al zeilor, într-un pantheon extra-mundan ca orice locaş sacru, de altfel, în care, însă, în loc să fie expuse spre a fi venerate reprezentările sensibile ale divinităţilor supra-sensibile, se puteau admira replicile fidele ale majorităţii formelor de viaţă inteligente din Galaxie. Holul se termina aproape la fel cum începuse, culoarul fiind flancat de formele mai puţin expresive ale unor simieni şi avieni primitivi, dispuşi la câţiva paşi în spatele liniei invizibile pe care erau aliniate reprezentările aparţinând genei wuane pure sau uşor hibridizate. Uşile uriaşe care asigurau trecerea spre compartimentul următor glisară lateral, deschizându-le drumul către Sala Tronului. Aceasta era o încăpere gigantică, aflată în ton cu restul construcţiei şi cu stilul matusalemic care definea întreg Palatul Imperial. Camera avea peste 50 de unităţi spaţiale standard înălţime, iar pereţii perfect rectilinii îşi accentuau verticalitatea graţie stâlpilor metalici de susţinere, ale căror extremităţi superioare se deschideau, fiecare dintre ele, în mănunchiuri de câte opt ramificaţii asemănătoare reţelei sangvine a corpului uman şi care se împlântau în tavanul din diamante al majestuoasei Săli a Tronului Imperial. Tavanul era concav, aidoma unei catedrale de pe lumea de origine a lui Lamyr, element architectural care suplimenta senzaţia de grandoare a sălii şi prezenta o hartă în relief a Zidului lui Ishtar,  multiplu al Galaxiei numit de către congenerii oaspetului imperial, parcă într-o ironie a vieţii, Marele Zid. Pereţii susţineau monitoare gigantice care înregistrau în timp real imagini cinetice din toate colţurile Imperiului. În dreptul uşii de la intrare străjuiau două femele gigantice, aparţinând unei specii hibride, în parte wuane, în parte nemiene, o rasă mamaliană evoluată din carnivore terestre de mari dimensiuni şi asemănătoare leilor de peşteră eurasiatici ai preistoriei Pământului. Întreg tabloul risca să se transforme într-unul supra-realist, Lamyr simţind nevoia să clipească din ochi spre a se obişnui cu întunericul supra-luminos al succesiunii de revelaţii high-tech şi anistorice. Sau poate că fusese doar un gând transmis telepatic, intenţionat ori nu, de felinele reptiliene din pragul sublimei uşi şi care, dacă ar avea astfel de aptitudini mentale, probabil că s-ar amuza de perplexitatea lui de moment în cazul în care aceasta nu era suficient de vizibilă oricum. Câţiva androizi utilitari reglau monitoarele care substituiau tablourile care s-ar fi găsit într-un palat de pe lumea natală a lui Lamyr.

Escher painting

În partea opusă a sălii se afla tronul imperial, precedat de un şir de douăsprezece trepte din marmură neagră şi flancat de un detaşament de wuane îmbrăcate în verdele crud al Gărzii Imperiale. Tronul era neocupat deoarece Imperatoarea nu-şi făcuse încă apariţia. Însoţitoarele lui Lamyr îi recomandară să îngenuncheze la baza treptelor în aşteptarea apariţiei Persoanei Imperiale. Lamyr se conformă şi, pentru a-şi îndulci aşteptarea, cercetă tronul care constituia, mai presus de orice altceva, simbolul puterii politice absolute de la nivelul Galaxiei. Era modelat din diamant stralucitor şi transparent într-o etalare nedisimulată a opulenţei şi a puterii imperiale. Oricum, atât timp cât acest loc avea un număr extrem de restrâns de vizitatori, iar forţa financiară a Imperiului Wuan era virtual nelimitată, detaliile estetice sau aprecierile de ordin ergonomic sau economic deveneau deja inutile. Braţele tronului erau ornate cu două basoreliefuri gemene care reprezentau două reptile înaripate, cu ciocurile deschise, din care li se zăreau dinţii zimţaţi, de mamifer. Aripile le erau întinse, ca şi cum s-ar fi pregătit să decoleze în înaltul cerului, trădând o anvergură impresionantă în cazul în care scala la care fuseseră plămădite era cea la care se gândea Lamyr. Perechea de fiinţe primitive îi evocă musafirului monarhic imaginea personajului mitologic Tiamat.

La un moment dat segmentul terminal al sălii, care se afla la un nivel mai înalt, conferind tronului şi zonei limitrofe lui aspectul unui amvon, începu să se mişte deconspirând structura modulară, de jucărie a unei super-fiinţe, a acestei părţi a Sălii Tronului. Podeaua începu să se deplaseze, straturi suprapuse de metal rearanjându-se, făcând loc altora sau generând spaţii libere. Când mişcările tectonice ale încăperii încetară Lamyr constată că tronul, care era oricum impresionant prin mărimea lui, impresia vizuală fiind amplificată de duzină de trepte de marmură care-l separau pe verticală de restul sălii, se deplasase în spate găsindu-se acum în mijlocul unei piscine pline cu apă. Câteva pleoscăituri ritmice îi confirmară faptul că cineva se afla în piscina ascunsă până atunci în podeaua amvonului sălii. O coadă groasă şi neagră, cu aspect de tentacul şi acoperită de solzi aspri, se înfăşură de jur-împrejurul unuia dintre braţele tronului. Ca din întâmplare, apendicele gigantic sugrumă gâtul reptilei cu însuşiri mamaliene, aviene şi sauriene care decora braţul tronului. Două mâini enorme, de circa două unităţi spaţiale standard lungime, se prinseră cu nădejde de celălalt braţ al tronului care, dacă nu ar fi fost montat în marmura neagră din care era durată podeaua atolului din centrul bazinului, mai mult ca sigur că s-ar fi prăbuşit. În clipa următoare o siluetă extrem de înaltă şi relativ subţire se sui pe tron, privindu-l pe Lamyr cu patru perechi de ochi dispuşi între nări şi urechi, asemeni unor sprâncene ceva mai generoase. Ishtar, dacă aceasta era Imperatoarea, avea o înălţime de circa cinci unităţi spaţiale standard, şase braţe, două picioare, o coadă interminabilă care se prelungea mult în bazinul din spatele tronului şi un cap enorm, de ceafa căruia erau conectate o serie de cabluri subţiri. Lamyr bănuia că aceasta trebuia să fie unitatea centrală a Arhivei Imperiale, însăşi Persoana Imperatoarei Ishtar. “Inteligenţă artificială în cel mai autentic sens al cuvântului, numai că nu este blondă!”nu se putu abţine să nu chicotească Lamyr, deşi era conştient că era departe de a fi fost absolvit, cu alte cuvinte, încă nu aflase de ce fusese chemat acolo. Două perechi de sâni enormi se profilau de sub costumul de baie alb al Imperatoarei, care era constrânsă să poarte o culoare pe care probabil că nu o agreea, însă care îi era necesară din motive de decenţă. Braţele ei sauriene se continuau cu mâini cu şase degete subţiri care se terminau cu gheare lungi şi erau inter-conectate prin membrane inter-digitale. Lamyr constată cu stupoare că oricare dintre extremităţile fiinţei din faţa lui l-ar fi putut transforma într-o clipă într-un morman reciclabil de carne, sânge, oase şi dejecţii şi nu reuşi să-şi dea seama de ce asociase până atunci numele lui Ishtar cu delicateţea, iar puterea politică cu voia destinului, cât timp Ishtar se dovedea ca fiind, atât la propriu cât şi la figurat, însăşi întruparea forţei imanente care guvernează lumile.

”Ridică-te, Lamyr!”şuieră Ishtar, dezvăluindu-şi incisivii lungi şi ascuţiţi care ar fi îngrozit orice prădător din perioada glaciaţiunii teriene.

”Te-am chemat pentru că avem probleme serioase!”

”Ce s-a întâmplat, Majestate?”rosti Lamyr într-un mod reflex, nemaiştiind cum gândurile i s-au adunat sub forma unei întrebări.

”Echipajul misiunii din sistemul planetar al stelei Astl a fost deviat de pe traiectoria lui spaţio-temporală! Mă găsesc în incapacitatea de a analiza posibilităţile factuale asociate acestei expediţii, ceea ce înseamnă că nava crono-spaţială a excedat, cumva, Universul pe care îl pot controla, lumea mea, deci continuum-ul spaţiu-timp hexa-dimensional. Aceasta nu poate avea decât o singură explicaţie: nava lui Nwpann a ricoşat într-un alt ciclu cosmic, deşi primise instrucţiuni de se deplasa într-un moment de timp bine determinat, ceea ce înseamnă că cineva, într-un mod deliberat, a proiectat-o în afara ciclului cosmic în care trăiesc eu! O singură rasă ar fi putut să fie capabilă de acest lucru!”declamă Ishtar ultima frază. “Rasa celor care creează lumi după voinţa lor, Genitorii!”

%d bloggers like this: