Cum spuneam, in contextele filosofice post-kantiene, pentru prima data dupa antichitatea clasica elina, Hegel, Fichte si cu Schelling aveau sa dea o forma literara facultatii de cunoastere a speculatiunii, a carei formulare in nuce in termeni hegelieni se gaseste in Logica Transcendentala din Critica ratiunii pure a lui Kant, unde se mentioneaza ipostaza eristica sau sofistica a ratiunii, ratiunea pura speculativa, adica asa-numita ratiune ‘inversata’ metodologic, ratio perversa, deoarece aceasta procedeaza contrar intuitiei sensibile, deci apodictic, si nu inductiv.
Totusi, trebuie precizat faptul ca, anterior emulatiei ideologice generate de catre Kant, Aristotel, in Metaphysica, “mentioneaza existenta unei gandiri pasive, discursive si pur teoretice sau speculative”[1]. De altfel, si Platon, in Politeia, prezentase propria lui viziune despre nivelele epistemologice ale omului, asertand teza ca Ideile transcendente pot sa fie cunoscute doar postum sau inter-existential- Platon subscria si la doctrina metensomatozei- prin mijlocirea lui theoria, o facultate de cunoastere ‘clara si distincta’, epistemica, superioara chiar si dianoiei, facultatea cognitiva de raportare la entitatile matematice.
Hegel, bazandu-se pe contributiile si asumptiile epistemologice si gnoseologice ale predecesorilor lui, avea sa-si dezvolte si absolutizeze propria sa viziune despre forma gnosica a speculatiunii: “Desi speculatiunea are in comun cu intelectul si ratiunea negativa formele logice ale acestora, ea poseda si forme proprii, a caror forma generala este conceptul.”[2] De asemenea, Hegel enunta caracterul inglobant, sintetic al speculatiunii, ca forma de cunoastere diferita: “Logica speculativa cuprinde in sine logica si metafizica si trecut; ea conserva acelasi forme de gandire, aceleasi legi si obiecte, dar […] ea le dezvolta si le transforma cu ajutorul altor categorii.”[3]
Hegel, sub influenta kantiana, distinge intre acceptia consacrata a termenului ‘concept’- aceea de constructie notionala, teoretica sau empirica, a intelectului, fapt care facea ca, pana la Hegel si la Critica lui Kant, expresia de ‘concept intelectual’ sa fie o tautologie- si sensul conferit termenului in contextul idealismului obiectiv hegelian, anume acela de ‘concept (pozitiv)-rational’ sau de ‘concept speculativ’ al momentului integrator al sintezei speculative.
Logica speculativa se identifica cu procesul de auto-revelare a Ideii deoarece ipostaza sau momentul sintezei, la randul sau speculativ(a), datorita naturii sale unificatoare si sintetice imprima si celorlalte momente procesuale caracterul antitetico-speculativ al sintezei. Astfel, teleologia procesului cosmic determina si justifica aspectele sale ontologice.
Obiectul logicii speculative este Ideea, adica lumea in evolutia ei diacronica, in acord cu tensiunea antitetica a procesului de auto-revelare, ceea ce inseamna ca lumea sau natura este speculativa, concluzie fireasca cat timp Hegel a fost pan(en)teist si panlogist. Prin urmare, cosmologia propusa de Hegel este una eminamente metafizica.
Conceptia hegeliana despre speculativ este extrem de asemanatoare cu conceptia teologica si metafizica asupra misticului: „ […] in timp ce misticul (ca analog in semnificatie cu speculativul) este unitatea concreta a acelor determinatii pe care intelectul le considera adevarate numai in izolarea si in opozitia lor.”[4] De asemenea, asemeni misticului religiilor abrahamice, speculativul, spre a deveni manifest, face apel la meditatie si la revelatie.
In continuare, trebuie mentionata diferenta dintre sensurile religioase si cele metafizice ale meditatiei si ale revelatiei. Astfel, daca meditatia religioasa are drept obiect pe Dumnezeul transcendent, meditatia metafizica, in sensul ei hegelian, are ca obiect Ideea imanenta. Totodata, “in timp ce revelatia religioasa este o experienta individuala, revelatia filosofica apartine Ideii, care obliga la meditatie si se reveleaza pe sine.”[5]
Totusi, este evident ca desi revelatia mistica este o traire subiectiva, subiectul meditativ se poate considera ca fiind individual, adica el/ea insu(a)si, doar anterior si ulterior meditatiei deoarece aceasta comporta suspendarea diferentei dintre transcendental si transcendent, fiind o experienta trans-personala. Practic, revelatia nu este a omului, ci a lui Dumnezeu, care se comunica pe sine siesi, omul fiind redus la conditia de vehicul a divinitatii.[6]
In concluzie, revelatia mistica constituie o ‘evadare’ temporara in Absolut, care insa nu mai apartine subiectului uman, decat in masura in care prefigureaza, intr-un fel, momentul mortii, in timp ce revelatia speculativa hegeliana reprezinta consecinta finala a unui proces organic si teleologic.
Domeniul in care facultatea speculatiunii- inzestrata cu o logica si cu un limbaj experimentale si ipotetice- este aplicata este, asa cum am mai afirmat, discursul mistic al teologiei sau discursul speculativ al metafizicii. Pentru cazul tentativei de transpunere textuala a speculativului sub forma discursului speculativ metafizic opera hegeliana este auto-referentiala, in calitatea ei de metafizica speculativa crestina. Bineinteles, limbajul la care se apeleaza este limbajul lexical rational, iar principiile logice si gramaticale care articuleaza frazele hegeliene sunt aceleasi care asigura coerenta si inteligibilitatea limbajelor formale si naturale, cu mentiunea ca principiile logicii clasice functioneaza doar in situatiile in care discursul hegelian nu vizeaza domeniul sau tinta, speculativul. Evident, hibridul lingvistic rezultat din conjugarea unei intentii speculative cu utilizarea unui limbaj rational este principala cauza a ezoterismului scrierilor lui Hegel: “Cunoasterea Absolutului […] frizeaza inexprimabilul, limbajul descompunand in mod necesar ceea ce el exprima (minimal: un subiect, un verb, un atribut)”.[7]
Prin urmare, un limbaj speculativ este quasi-imposibil, fiind de luat in considerare teza epistemologica a supervenientei facultatilor de cunoastere si a limbajelor corespunzatoare lor.
Mai exact, asa cum intelectul foloseste diferentierea spatio-temporala a perceptiei senzoriale, dar si principiile si logica proprii, constand in comparatii, conjunctii, identificari, diferentieri, inductii, deductii, negatii; ratiunea utilizeaza principiile si logica intelectului, dar si principiile gramaticale si etice specifice, pe care le exprima in limbajul propriu; ratiunea speculativa ar putea sa fie conceputa ca o forma de cunoastere trans-conceptuala care, desi se serveste de principiile si de logica facultatilor cognitive logice, cat si de limbajul ratiunii, elaboreaza efectiv un set de principii si o logica specifice, exprimate insa dupa modelul formal al intelectului si al ratiunii si in mediul lingvistic al ratiunii, fara a fi compatibil cu acestea avand in vedere natura extra-logica si non-conceptuala a obiectului sau, speculativul. Logica subsecventa constructiilor lexicale paradoxale speculative este una imanenta textului, vizand o stare de spirit necomunicabila lexical sau formal, deci indicibila si, implicit, non-formalizabila.
Implicit, limbajul este un invelis necesar oricarui subiect cunoscator partial sensibil, partial inteligibil, insa pentru intelegerea speculativului el este absolut nenecesar, esentiala fiind starea de spirit implicita textului sau comunicarii verbale.
Nota: Acest studiu constituie continuarea postarii mele precedente, lecturabila pe acest website aici: Hegel 10. Formulari ale speculatiunii in opera hegeliana. 1. Ierarhizarea formelor cunoasterii.
[1] Surdu, Alexandru- Gandirea speculativa- Coordonate istorico-sistematice, Ed. Paideia, Bucuresti, 2000, p. 314.
[2] Hegel, G. W. F.- Enciclopedia stiintelor filosofice– vol I, Logica, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1962, p. 49.
[3] Ibidem, p. 49.
[4] Ibidem, p. 166.
[5] Surdu, Alexandru- Filosofia moderna, Ed. Paideia, Bucuresti, 2002, p. 165.
[6] In acest sens, a se vedea si punctul de vedere kantian, atunci cand este definita teurgia, ca irumpere in mundan a ceea ce, impropriu si antropomorf, numim ‘vointa absolut libera’ (Kant, Immanuel- Critica facultatii de judecare, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 358.)
[7] D’Hondt, Jacques- Hegel si hegelianismul, Ed. POLIROM, Iasi, 2001, pp. 83-84.
internetstructure 
