Probabil ca putine persoane care vin din afara domeniului teoretic al filosofiei stiu faptul ca aceasta stiinta a avut un statut aparte inca de la inceputurile istoriei gandirii umane, mai exact, filosofia originara, cunoscuta in spatiul cultural european sub denumirea de filosofie pre-clasica, a substituit sau anticipat aparitia stiintelor particulare pozitive, de tipul fizicii sau al astronomiei, avand, de asemenea, contributii conceptuale si speculative care vizau domeniile unor stiinte de sine statatoare din momentul de fata, ca biologia sau psihologia. Ulterior, odata cu dezvoltarea culturala a umanitatii, filosofia avea sa abordeze problematici specifice stiintelor politice, considerand totodata, ca specializari ale sale, domenii care actualmente fie nu mai formeaza o stiinta particulara separata, ca retorica, fie au fost incorporate in sistemul mai amplu al filosofiei, asa cum este cazul logicii.
Cert este ca teoriile filosofice ale primilor ganditori au avut valente cosmologico-cosmogonice, teze lor fiind unele care in zilele noastre tin de domeniul astrofizicii sau al fizicii teoretice, pe fundalul explicativ al unei chimii rudimentare, teoretice si justificate doar intuitiv, nu insa si empiric, si posedand, in unele cazuri, o componenta mitologica traditionala, care nu putea insa sa fie legitimata nici macar intuitiv, existenta acestor conceptii mitologice si politeiste fiind de resortul psihanalizei abisale sau freudiene, cat si al filosofiei religiilor.
Concret, in perioada pre-clasica au existat teorii filosofice care incercau sa stabileasca principii dinamice si elemente ale naturii in calitatea de agenti activi, si, respectiv, de constituenti ai naturii, utilizand un instrumentar notional pseudo-stiintific, in care starile de agregare ale stiintei moderne erau prefatate de esentele elementelor naturii ale lui Empedocles, sau particulele sub-atomice ale fizicii si ale chimiei empirice moderne erau anticipate de atomii lui Leucip si Democrit. Cosmologia actuala isi gasea corespondentul in teoriile antitetice ale lui Heraclit sau in monismul lui Thales. Teoriile transformiste ale biologiei moderne erau aproximate intr-un mod confuz de miturile cosmogonice si anthropogonice, care nu implicau insa o evolutie filogenetica a vreunei specii, ci doar incercau sa explice aparitia omului si a naturii vii sub forma actuala printr-un act de creatie al unor divinitati pre-cosmice, singurele modificari de conditie biologica fiind individualizarile fiintei umane din mituri precum cel al androginului, care sunt insa complet private de suport stiintific.
Nu in ultimul rand, raportul intim al filosofiei antice cu tot ce inseamna cunoastere teoretica este confirmat de statul subsecvent al matematicii, considerata ca fiind o diviziune privilegiata a filosofiei, motiv pentru care scoala pythgoreica isi cristalizase conceptiile proprii, arithmosofice, pe o structura matematica care nu era neaparat fundamental filosofica, dar care era tratata ca fiind baza cognitiva a intregii cunoasteri ontologice si cosmologice. Asemanator, Platon avea sa considere matematica, si geometria in particular, ca fiind o pre-conditie necesara studiului filosofiei, asa cum si Aristotel avea sa confere disciplinei patentate de el, logica, statutul de teorie a rationamentului si de stiinta normativa.
Clasificarea filosofiei facuta de catre Aristotel cuprindea doar trei ramuri majore ale acesteia, fizica, etica si logica. Avand in vedere momentul, din antichitatea medie, in care fusese operata aceasta clasificare a filosofiei, cat si meritele stiintifice deosebite ale Stagiritului, se poate aserta ca taxonomia aristoteliciana este un punct de cotitura in analiza evolutiei diacronice a filosofiei. Etica echivala nu doar cu ceea cea astazi sunt numite ca fiind doua dintre diviziunile filosofiei, anume etica si filosofia moralei, dar substituia intreg domeniul epistemic al filosofiei politice, al filosofiei sociale, al retoricii, dar si al unor discipline care si-au dobandit demult autonomia academica, ca stiintele politice sau economia. De asemenea, fizica subsuma intreaga extensiune tematica a metafizicii, de la cosmologie, ontologie, si pana la psihologie si teologie, dar si intregul domeniu al mitologiei, avand, pe deasupra, tangente cu biologia sau alte stiinte realiste, care intre timp s-au diferentiat ca specializari sui generis.
Cam acesta era statutul teoretic al filosofiei in momentul de maxima enflorescenta al culturii eline antice, iar caracterul inglobator al acesteia avea sa fie mentinut secole bune dupa aceea.
Separarea filosofiei de teologie avea sa fie intarziata de monoteismul fervent al Evului Mediu, perioada istorica pe durata careia teosofia scolastica avea sa subordoneze aparatul conceptual al filosofiei si al logicii doctrinei teologice crestine. Faptul ca filosofia devenise in acele timpuri un simplu organon utilizat pentru sustinerea dogmei crestine poate sa fie confirmat inclusiv de designarea logicii prin termenul de dialectica- in defavoarea celui de silogistica, bunaoara, care ar fi fost mult mai adecvat si s-ar fi situat in limitele etalonului aristotelician atat formal, cat si efectiv, avand in vedere functia argumentativa a logicii- realizandu-se astfel o decontextualizare evidenta a sensului dat de Platon dialecticii. De abia odata cu perioada premergatoare Renasterii teologia avea sa se diferentieze de filosofie, intre cele doua stiinte incetand sa mai existe vreun raport de subordonare, indiferent de modalitatea de stabilire a acestei ierarhii. Interesele teologice ale filosofiei, centrale in medievalitate, aveau sa fie preluate de filosofia religiei si de nucleul dur al filosofiei, metafizica.
Treptat, odata cu dezvoltarea sistemelor juridice si politice, stiintele politice aveau sa se detaseze ca domenii ale cunoasterii separate, in timp ce emanciparea unor stiinte precum chimia sau fizica avea sa devina posibila de abia odata cu introducerea experimentului, si, implicit, cu abdicarea de la practicile mistice si magico-vrajitoresti de tip alchimic in favoarea experimentelor stiintifice propriu-zise, bazate pe observarea proprietatilor materiei si a fenomenelor, determinabile direct sau indirect. Psihologia a urmat sa se individualizeze epistemic relativ tarziu, insa ireversibil.
Implicit, o buna parte din problematicile metafizice fundamentale, cum sunt cele care tin de cosmologie, si, respectiv, de ontologie, avea sa fie preluata de astronomie, fizica, sau, mai recent, de astrofizica, in cazul primeia, ori de psihologie si medicina, in cazul celei de-a doua.
In paralel cu procesul de particularizare al stiintelor de filosofie- sau de teologie, daca ne stabilim ca moment de reper Evul Mediu teosofic- aveau sa apara noi specializari filosofice sau sa se gaseasca denumiri pentru unele deja existente. Astfel, aveau sa fie creeate ramuri filosofice ca gnoseologia sau teoria cunoasterii, in vreme ce orice discurs despre arta avea sa fie denotat prin expresia generica de estetica. Evident, Poetica lui Aristotel este prima lucrare respectabila de teoria a artei, chiar daca interesul acesteia este confinat la literatura si teatru, cu implicatii in privinta muzicii si a dansului, insa numai in masura in care acestea fac parte din reprezentarile teatrale, insa acreditarea stiintifica deplina a esteticii avea sa se produca de abia ulterior, odata cu modernitatea Europei continentale.
De abia in contemporaneitate aveau sa apara domenii filosofice ca filosofia stiintei, filosofia limbajului, epistemologia, ca varianta moderna a gnoseologiei, filosofia mintii, ca o ramura mai bine conturata a filosofiei stiintei, semiotica sau teoria semnelor- numita semiologie in spatiul cultural francez- ca domeniu comun atat filosofiei limbajului, cat si lingvisticii.
Ceea ce trebuie retinut este faptul ca filosofia o jucat un rol dominant in cadrul cunoasterii umane, termenul fiind sinomim cu stiinta, putine domenii cognitive posedand independenta fata de filosofie inca de la inceput, prin acestea numarandu-se totusi medicina sau Dreptul, cu mentiunea ca orice set de norme si de legi sociale trebuia sa detina o baza morala legitimata religios, iar teologia, chiar si in regiunile in care se considera ca fiind non-filosofica si intemeiata pe revelatie sau pe evidenta existentei divinitatii, recurgea in mod inevitabil la inferentele si metodele demonstrative si argumentative ale filosofiei.
Desprinderea teoretica a celorlalte domenii ale cunoasterii a avut loc gradual, pana cand s-a ajuns la situatia actuala, in care filosofia consista cu precadere in valoarea ei culturala, niciuna dintre ipostazele sale nefiind complet separata de un domeniu stiintific sau altul.
Un caz peculiar al evolutiei diacronice al filosofiei, in masura se poate vorbi de una, il constituie sub-continentul indian si regiuni semnificative ale Extremului Orient, adica exact acele zone in care doctrinele dharmice, esentialmente metafizice, aveau sa fie concepute si diseminate la scala quasi-continentala.
Doctrinele traditionale metafizice dharmice s-au dezvoltat dintr-o baza culturala religioasa si mitologica, Vedele, initial orala, care insa avea sa fie refiltrata rational si sa capete aspecte metafizice odata cu Upanishadas, pentru a se condensa finalmente sub forma scolilor de gandire indiana ortodoxe, dar si a celor heterodoxe, ca buddhismul si jainismul, aproape toate, cu exceptia lui Nyaya, fiind eminamente metafizice. Ulterior, conceptiile rafinate de tip dharmic germinate in sub-continentul indian aveau sa fie dispersate in Extremul Orient si in regiunile limitrofe ca Tibetul, unde, grefandu-se pe fundalul cultural autohton constituit din religia animista Bon-po si elemente de shaivaism, aveau sa genereze buddhismul tibetan sau Vajrayana, in vreme ce in Extremul Orient aveau sa dea nastere unor varietati de buddhism ca Ch’an in China, buddhismul Son in Peninsula coreeana sau Zen in Japonia.
Insa pentru conceptiile dharmice de sorginte vedica este definitoriu faptul ca acestea, desi au avut pretentii stiintifice exhaustive in formele lor initiale, au evoluat ca modalitati soterice cu valabilitate universala, asemeni doctrinelor abrahamice, insa, spre deosebire de teosofia europeana, doctrinele metafizice cu aplicatie religioasa orientale si-au pastrat aceasta functie populara, desi sensul indo-extrem-oriental al religiei o defineste mai degraba ca fiind un sistem metafizic. Pe de alta parte, versiunile de adevar psihologic si ontologic asertat de catre acestea au un grad de verosimilitate superior tezelor abrahamice, chiar daca cosmologiile buddhista, hinduista sau jainista sunt dificil de sustinut.
Axiologia este teoria valorilor, utilizarea adjectivului derivat din numele stiintei, ‘axiologic’, are sensul de ‘valoric’, ‘posesor al unei valori’ in conformitate cu un sistem de conceptii, cu un set de teoreme morale si judecati de gust estetice unanim acceptate.
Epistemologia este acea disciplina filosofica care se ocupa cu studiul metodelor utilizate in stiinte. Epistemologia este teoria filosofica a metodologiei stiintifice. Mai este denumita si epistema, ambele variante provenind de la grecescul episteme, care inseamna stiinta sau cunoastere stiintifica.
Gnoseologia este veche teorie a cunoasterii, disciplina din care a derivat epistemologia actuala. Ea studiaza geneza si formele cunoasterii umane.
Subsistenta este categoria metafizica cea mai completa, integratoare. Subsistenta designeaza totalitatea lumii, atat a celei cognoscibile si perceptibile, numita existenta, cat si a celei incognoscibile si imperceptibile, numita transcendenta. Subsistenta este substratum-ul intregii existente, avand alt sens decat subzistenta, termen cu o aplicatie mult mai profana. Ousia era echivalentul aristotelician al conceptului de subsistenta, fiind, totodata, si intaia formulare pertinenta a subsistentei in istoria gandirii umanitatii.
Ontologia, ca ramura a metafizicii, este, etimologic si in conformitate cu categoriile filosofice, teoria fiintei, de la grecescul ontos = fiinta. Mai exact, in filosofie, prin ontologie se intelege teoria existentei, iar ceea ce exista este substanta, de aceea expresia de ‘teorie a substantei’ este cea mai apropiata de semnificatia moderna a termenului de ‘ontologie’. Din punct de vedere filosofic, tot ceea ce exista este o substanta, afirmatia fiind valabila si pentru lucrurile imateriale, si pentru ceea ce in zilele noastre am fi tentati sa denumim prin cuvinte ca ‘energie’, ‘materie obscura’, ‘energie obscura’. Se poate afirma ca ontologia este predecesoarea fizicii, in particular a celei cuantice.
Filosofia, ca precursoare a fizicii si a stiintelor experimentale – fizica fiind una dintre disciplinele filosofice potrivit clasificarii lui Aristotel, alaturi de etica si de logica – a fost domeniul epistemic prin care s-au elaborat primele teorii ontologice si cosmologice, avand pretentiile explicative ale fizicii si ale cosmologiei stiintifice moderne.
Conceptul ultim (sau primar) de ‘substanta’ nu trebuie insa identificat cu cel modern de ‘materie’. Ontologic, substanta este Constituentul unic al realitatii, substratul permanent al tuturor modificarilor spatio-temporale, formulat sub forma conceptului de ousia de catre Aristotel. Ulterior, dupa cum asuma Aristotel in Metafizica, substantele sunt fie pieritoare, fie vesnice si mobile, fie vesnice si imobile. In prima categorie intra lumea fizica sublunara in care ne aflam, in cea de-a doua – corpurile ceresti -, pe care Aristotel le considera ca fiind indestructibile, insa care sunt supuse legilor miscarii cosmice, iar in ultima categorie, prima in ordinea cauzala, se afla cauza prima, eterna si imobila, echivalentul metafizic al notiunii teologice de Dumnezeu.
In acord cu categoriile filosofice cardinale, altele decat cele stipulate de Aristotel, Fiinta desemneaza esenta sau gandirea, adica este acea categorie care exprima proprietatea existentei fizice – o alta categorie, la randul ei – de a fi inzestrata cu gandire, ca determinatie esentiala a acesteia, si prin intermediul careia existenta poate sa fie inteleasa si modificata, iar in cazul nostru, al oamenilor, antropizata.
Aceasta este in acord cu teoria substantei sau cu ontologia lui Aristotel deoarece substratul ultim al existentei este de natura inteligibila si este etern, spre deosebire de existenta, care este sensibila, pieritoare si mobila. Daca din punct de vedere cosmologic avem o cauza prima, calitativ diferita de efectele sale, din punct de vedere ontologic exista un substrat al intregii lumi sensibile care este de natura inteligibila, forma. In absenta formei, materia nu constituie ceva de sine statator, fiind materie non-formata sau bruta, si situandu-se astfel in afara cauzalitatii si a teleologiei universale intrucat functia materiei nu poate sa fie valorificata in absenta formei.
Astfel, daca din punct de vedere cosmologic sau cauzal, cauza prima este exterioara si anterioara, atat logic cat si cronologic, efectelor sale, din punct de vedere ontologic cauza, gandita ca forma, este imanenta efectelor ei, in-formand materia bruta. In ambele ipostaze cauza prima este o substanta, in primul, substanta prima si inteligibila, in cel de-al doilea, substanta animatoare.
Cosmologia este ramura metafizicii care studiaza originile, evolutia in timp, destinul si proprietatile lumii fenomenale, in acord cu legile care o guverneaza. Cosmologia este precursoarea astronomiei si astrofizicii actuale, substituind functia teoretica si empirica a acestor discipline in zorii stiintelor umanitatii. Comparatia pe care am facut-o mai sus intre rolul ontologic si cel cosmologic al substratului existentei din filosofia lui Aristotel ilustreaza tocmai diferenta de registru dintre domeniul ontologiei si, respectiv, al cosmologiei.
Metafizica sau filosofia teoretica este acea ramura a filosofiei care trateaza problematicile esentialmente filosofice, precum existenta sufletului, lumea, divinitatea. Toate subdisciplinele sale sunt interconectate intrucat nu se poate realiza o ontologie sau o teorie a substantei exhaustiva in absenta unei cosmologii sau a unui scenariu explicativ de tip cosmogonic, sau invers. De asemenea, nu se poate elabora o teorie a sufletului, sau o psihologie in intelesul originar al termenului, in absenta unui fundal cosmologic si a unor coordonate teoretice ontologice. Nu in ultimul rand, toate scenariile si variantele ontologice, cosmologice si spiritualiste converg catre concluzii de ordin teologic, multe dintre proprietatile cauzei prime, pe linie cosmologica, sau ale constituentului esential al realitatii, pe linie ontologica, sau dintre insusirile mintii, pe linie psihologica, valideaza ideea existentei unei forte sau determinatii cosmice careia ii revin atribute divine, ajungandu-se la personificarea acestora sau la considerarea lor ca atare, ca si cum ar constitui o entitate sui generis, ca in religiile abrahamice.
Teleologia, in pofida parofoniei sale cu cuvantul ‘teologie’, este stiinta scopurilor, iar adjectivul derivat din acest substantiv are intelesul de “aflandu-se in conformitate cu un (anumit) scop, apartinand scopului”.
Escatologia este disciplina teologica care teoretizeaza salvarea sufletelor umanitatii in momentul Judecatii de Apoi, fapt care implica continuitatea existentei umane si dupa moarte.
Soteriologia este doctrina, universal religioasa si metafizica, deci nu doar iudeo-crestina, a salvarii, de la soter = salvator.
Monismul este conceptia filosofica sau metafizica care aserteaza existenta unei singure substante universale.
Dualismul este conceptia filosofica sau metafizica care avanseaza teza existentei a doua substante in Univers. Cel mai frecvent intalnit dualism este cel dintre spirit si materie.
Trialismul este doctrina filosofica care propune existenta a trei substante constituente ale lumii.
Non-dualismul, a-dvaita, este o forma mai subtila de monism, specifica metafizicii hinduiste vedice Vedanta.
Pluralismul este doctrina filosofica care accepta existenta unei multitudini de substante universale.
Panteismul este doctrina filosofica si metafizica care teoretizeaza existenta unei singure substante mundane, de natura divina. Este o varianta teista a monismului. Deus sive natura.
Panenteismul este o variatie teoretica a panteismului in care se considera ca existente, pe langa natura, care se identifica cu Dumnezeu, si un continut substantial al lui Dumnezeu care este diferit de natura. Deus et natura.
Imanentismul este doctrina filosofica si metafizica potrivit careia intreaga realitate este infuzata cu un principiu idealist, spirit, energie.
Henoteismul este forma de politeism in care, desi exista un pantheon de zeitati, acesta este dominat de o divinitate centrala. Este o forma religioasa de tranzitie de la politeism la monoteism.
Dialectica este 1) metoda de a afla adevarul unor propozitii divergente pe cale confruntarii ideatice libere, de preferat verbale. Mai este numita si teoria propozitiilor contradictorii. In mod normal, vorbim despre dialectica doar in plan teoretic.
2) In scolastica medievala, dialectica era logica teosofica, o logica teoretica sau discursiva, non-formala, de inspiratie aristoteliciana, iar dialecticienii erau logicienii medievali crestini.
3) La Kant, modalitatea dialectica de utilizare a ratiunii era un modus operandi eronat, abuziv sau destructiv, care pornea de la principii si realitati nedemonstrate si nedemonstrabile incercand sa descinda astfel, apodictic, la efectele empirice vizibile.
Maieutica este arta sau tehnica dialectica de “a mosi nasterea adevarului” prin confruntarea ideilor contradictorii. Este scopul oricarui demers dialectic.
Silogismul este rationamentul sau inferenta corect(a).
Paralogismul este o eroare involuntara de rationament, un silogism incomplet sau care genereaza aparenta completitudinii, bazandu-se pe premise inadecvate sau/si ajungand la o concluzie straina premiselor.
Sofismul este o greseala voluntara de inferare, prin intermediul careia opinentul, un politician sau un manipulator, cel mai adesea, intentioneaza sa-si induca in eroare cu buna-stiinta interlocutorii.
Inferenta este un termen sinomim cu ‘rationament’.
Cosmogonia este totalitatea teoriilor cosmo-genetice si cosmo-evolutive, care aserteaza anumite teze, incepand de la cele mitologice si terminand cu cele stiintifice, in privinta genezei Universului si a destinatiei evolutiei acestuia. Nu se poate elabora o cosmogonie pertinenta in absenta unui scenariu cosmologic.
Eristica este forma destructiva a dialecticii, avand drept scop combaterea cu orice prêt a tezelor partenerului de discutie.
Natura naturans vizeaza cauza naturii, acea ‘natura’ de deasupra naturii obisnuite, fizice. Conceptul, specific scolasticii medievale de limba latina, designeaza factorul generator, supra-natural, al naturii naturata.
Natura naturata desemneaza, potrivit aceluiasi registru categorial teosofic, natura creeata sau creatiunea, deci spatiul si timpul naturii fizice, derivate cauzal din natura metafizica a divinitatii.
Antropomorf, cosmomorf, sociomorf– triada de termeni de constructie elina utilizati recurent de filosoful existentialist ucrainean, Nikolai Berdiaev. Stricto sensu, ei inseamna, avand forma si proprietatile omului, ale cosmosului, ale societatii. Aceasta era modalitatea in care erau conceputi zeii pantheonului greco-roman, iar aceste atribute antropogene, adica originate in om, aveau sa fie preluate si de catre doctrina crestina despre divinitate. Singura mentiune este aceea ca aspectul sociomorf al divinitatii, in crestinism, reiese doar prin relatia pe care aceasta o instituie cu omul, o relatie de tip familial sau de productie, dintre proprietar si vasal. De asemenea, aspectele sociomorfe ale divinitatii crestine sunt evidentiate si de perihoreza- de doctrina reporturilor existente intre Persoanele Sfintei Treimi-, care sunt extrapolari la nivel divin ale relatiilor dintre Dumnezeu si oameni.
Psihogenetic– tot ceea ce tine de procesul individual, ontogenetic, de structurare a instantelor psihice.
Cosmogenetic– care tine de faza de producere a Universului.
Psihogen– de origine psihica.
Prototipul este modelul originar, matricea a ceva. In filosofia lui Platon, prototipuri erau Ideile supra-sensibile, acestea jucand rolul de eikon-uri sau de tipare ale tuturor lucrurilor din Kosmos.
Arhetipul este un model primar sau primordial. Este un termen intersubstituibil cu cel de prototip, doar ca sensul sau este mai accentuat. Termenul a fost folosit si de Carl Gustav Jung in teoria lui a inconstientului colectiv, unde arhetipurile erau structuri trans-personale, pan-umane, care depozitau codificat experienta speciei noastre sub o forma energetica, inaccesibila in starile de constiinta normale oamenilor maturi si sanatosi apartinand societatilor civilizate. Deschiderea catre arhetipuri era rezervata copiilor, oamenilor primitivi, psihoticilor, dar care se manifestau si oamenilor obisnuiti in vise si prin creatiile artistice ale acestora, in cazul in care artistii erau inzestrati cu o doza mai mare de sensibilitate. Tot sensibilitatea mai mare face ca o minoritate a oamenilor, cei dotati cu facultati extra-senzoriale, sa aiba o relatie directa si constienta cu inconstientul colectiv.
Teosofia este o filosofie impregnata de concepte teologice. Practic, in istoria umanitatii singura teosofie a fost filosofia crestina medievala sau scolastica, care incetase sa mai fie efectiv o filosofie autentica, reducandu-se la rolul de garanta argumentativa a dogmei catolice.
Theogonia sau Teogonia este orice teorie sau mit care are drept obiect descrierea nasterii divinitatilor. Este specifica religiilor politeiste precrestine.
Theofania este revelarea unei divinitati sau a unei realitati transcendente in spatiul existentei.
Teodiceea este doctrina teologica care sustine finalitatea fericita a lumii si a natura pozitiva a tuturor evenimentelor care au loc in ea. Este o teza teologica favorabila doctrinei predestinarii.
Epifania este irumperea in realitatea sensibila a unei realitati superioare, inteligibile. Este unul dintre aspectele semantice ale theogoniei, insa, literal, poate desemna orice patrundere a unei realitati superioare in domeniul lumii fizice, fiind compatibila si cu teoriile cosmologice ale universului multi-dimensional si chiar cu calatoriile in timp.
Hierofania este aparitia sacrului in spatiul mundan profan. Termen sinonim cu ‘t(h)eofanie’ si inclus in extensiunea semantica a celui de ‘epifanie’.
Hierogamia este mariajul sacru, asa cum sunt casatoriile divinitatilor religiilor politeiste sau henoteiste, dar si casatoria dintre Dumnezeu si Sophia din crestinismul primitiv, ori cum se stabilesc filiatiile divine in gnosticism.
Tautologia este o lege logica, adica o formula din logica care se bazeaza pe ea insasi, auto-validandu-se prin faptul ca exprima un raport logic intotdeauna adevarat.
Echivocitatea este caracterul polisemantic al unui enunt.
Polisemantismul consta in multitudinea de sensuri posedate de aceeasi entitate lingvistica.
Predicatul logic este proprietatea unui subiect logic. F din Fx, unde F poate sa fie fericirea, in timp ce x este subiectul, posesor al acelei calitati.
Sensul sau conotatul este imaginea mentala pe care ne-o constituim despre o realitate pe baza unei definitii verbalizate printr-o expresie lingvistica.
Referinta sau denotatul este realitatea concreta care este inteleasa pe baza sensului si pe care o denotam prin denotare.
Semantica este teoria sensurilor.
Semiotica este teoria semnelor.
Semnul este expresia sensibila sau senzoriala a unei realitati co-spatiale acestei expresii. Definitia semnului este o specie de semn. Semnul opereaza pe orizontala, in domeniul existentei.
Simbolul este expresia sensibila a unei realitati supra-sensibile, pe care acesta o va reda intotdeauna incomplet. Simbolul functioneaza pe verticala, simbolizarea fiind o sageata aruncata spre transcendenta.
Sensibil-inteligibil este un tandem de termeni de uz filosofic, primul fiind pus in relatie cu lumea fizica, experimentabila senzorial, in care traim, in timp ce al doilea desemneaza lumea invizibila si imateriala care s-ar afla dincolo de limitele psiho-senzoriale sau/si determinate de durata de viata ale lumii sensibile.
Sensibilitatea, in contextul gandirii kantiene, inseamna cunoastere senzoriala realizata in cadrul lumii senzoriale.
Monadologia are un singur inteles, anume acela statuat de Leibniz in cartea omonima (n.m. cu acelasi nume), de ‘stiinta a spiritului’. Spiritul este gandit ca fiind unic si indivizibil, deci ca reprezentand o unitate, monas, metafizica. Logos, in acest caz, inseamna stiinta.
Dharmic– desemneaza totalitatea doctrinelor metafizice si religioase orientale, care pun accentul pe necesitatea eliberarii, kayvalia, moksha, a spiritului individual, atman, atta, jiva, din ciclul incarnarilor succesive, samsara, sangsara prin adoptarea unui comportament exemplar, quasi-divin, prin intermediul caruia fiecaruia dintre noi i se ofera posibilitatea sa devina o replica o divinitatii, procesul culminand cu nirvana, identificarea cu neantul, sunya, care este o realitate transcendenta si transcendentala deopotriva, si, in acelasi timp, impersonala.
[Doctrina este o teorie, filosofica, religioasa, teologica, metafizica, stiintifica, politica, etc care este, in principiu, deschisa ajustarilor ulterioare, spre deosebire de dogma, care constituie un set de teze ermetice si definitive, transformate in litera de lege. Legile sociale corecte ar trebuie sa devina dogme, nu insa si teoriile filosofice.]
-[ajustare inseamna reducere, dar are si sensul mai larg de modificare, corectare]
–[dogma constituie tocmai ceea ce am spus mai sunt ca ar constitui]
—[ermetic inseamna inchis, care nu comunica cu exteriorul. Are si sensul de ezoteric sau initiatic.}
—-[ezoteric inseamna secret sau ascuns. Se mai spune si esoteric. De pronuntat, pronunta fiecare cum poate]
—–[succesiv inseamna ceea ce vine in continuarea a altceva, i.e, cretinismul vine in continuarea si completarea idioteniei, tot asa cum tetrada se succede triadei]
——[replica inseamna copie, dar are si un sens seismologic, de cutremur secundar determinat de un cutremur initial mai mare. Obs. Unele replici pot sa fie mai puternice decat unele seisme initiale, altele decat cele ale caror replici sunt]
——-[divinitatea este o zeitate, iar zeitatea este un zeu, iar zeul este o fiinta supra-naturala, responsabila sau nu de creearea lumii]
——–[identificare inseamna contopire, actiunea sau faptul prin care doua lucruri devin indiscernabile, ca si cum nu ar fi fost diferite niciodata]
———[impersonala este iubirea fata de neant]
Dharma, ca substantiv, inseamna si ‘datorie’, ‘lege sociala’, dar si ‘lege cosmica’, adica ‘lege a naturii’, acest ultim inteles fiind identic cu cel de kosmos sau de logos din metafizica elina, preclasica, academica ori peripatetica. Rita este un termen samskrid sinonim contextual. Dharma, in acceptia sa extinsa de lege cosmica, atrage si sensul de suport al faptelor, de substrat al existentei.
Karma deriva de la radicalul verbal samskridkri, care inseamna ‘a face’. Karma = fapt, actiune, insa sensul extins, metafizic, al termenului vizeaza totalitatea actiunilor savarsite de esenta noastra individuala si care definesc tot ceea ce tine de noi insine sau de noi insene. Karma este principiul impersonal, mecanic, al cauzalitatii cosmice.
Astfel, karma este, deopotriva, 1) sumumul de actiuni produse in trecut si care nu au apucat sa se actualizeze; 2) integralitatea faptelor pe care le producem pe durata existentei noastre actuale si care urmeaza sa se actualizeze, mai devreme sau mai tarziu, in functie de intensitatea lor sau de efectul exercitat de catre acestea asupra instantelor psihice de adancime, si, respectiv; 3) actiunile noastre din trecut care s-au concretizat sub forma tuturor elementelor existentei noastre materiale curente, inclusiv a cadrului spatio-temporal in care ne-am nascut sau a caracteristicilor somatice pe care le detinem.
Primul tip de karma, reziduala, se numeste Samcitakarma, cel de-al doilea, potentiala sau acumulata, se numeste Agami(n)karma, iar ultimul tip de karma, cea actuala- Prarabdhakarma. Practic, atat samcitakarma, cat si agami(n)karma, constituie forme potentiale sau acumulate de karma, diferenta dintre acestea fiind data de momentul sedimentarii lor in karmasaya– patul de karmas al fiecaruia, numit si Alaya(karma), depozitul de fapte.
Nirvana = conditia psihologica a celor care s-au eliberat din samsara, nibbana, in dialectul nord-indian pali.
Cittavrittinirodha = suspendarea, nirodha, cercurilor dinamice, vritti, ale mintii fizice, citta. Incetarea fluctuatiilor materiei mentale pe panza de apa a sunyei, realitatea absoluta, de natura vidului. Si aici, ca si in compozitia literala a cuvantului nirvana, intervine particula privativa, prefixata, nir.
Kosha = invelis, pelicula, corp. Annamayakosha;pranamayakosha, manomayakosha, vijnanamayakosha;anandamayakosha sunt cele cinci folii ale oricarei fiinte. Toate invelisurile sunt esentialmente iluzorii sau mayatice, singura realitate fiind sunya. Nici conditia de Buddha nu este dezirabila in sine, deoarece chiar si aceasta conserva inca individualitatea, fie si intr-o forma beatifica, ananda, care este insa comprehensibila si atasata, si nu infinita, ananta, asemeni starii vacuitatii.
Sinonim contextual cu sarira, care inseamna, de asemenea, corp.
Samsara = ciclul reincarnarilor succesive, al metensomatozelor principiilor constiintelor. Sangsara este echivalentul tibetan. Reincarnarea este intra-specifica, momentele de reincarnare inter-specifica sunt foarte rare si se produc numai ascendent.
Sarga = ciclu cosmic. Evolutia macro-cosmica pe durata dintre geneza si extinctie.
Pralaya = disolutie cosmica. Momentul dintre doua cicluri universale.
Alaya = constiinta-depozit. Matricea energetica unde sunt continute impregnatiile karmice, vasanas, care genereaza tensiunile karmice, kleshas sau bonno– in buddhismul Zen– si care, la randul lor, se ipostaziaza sub o forma determinata, karmica.
Jnana = cunoastere.
Vijnana = constiinta, cunoastere de sine.
Vijnanamaya = constiinta iluzorie sau falsa, asa cum sunt, in ultima instanta, toate constiintele.
Vijnanamayakosha = invelisul iluzoriu al constiintei, inconstientul (personal).
Metodele de calcul propozitional din logica formala clasica bivalenta au drept scop determinarea valorii de adevar a unor formule bine formate.
Exista doua tipuri de metode, cele sintactice si cele semantice.
Primele vizeaza structura logica a formulelor analizate, determinandu-le valoarea de adevar fie:
1) printr-o investigatie logica de detaliu, morfologica– un motiv in plus pentru a nu confunda analiza logica a unor formule care pot sa constituie formalizarea unor propozitii ale limbajelor naturale cu cea gramaticala a unor propozitii in sensul lingvistic al termenului, adica a unor enunturi de tipul propozitiilor si al frazelor, deoarece aceasta din urma, desi se mai numeste analiza sintactica si morfologica, are in vedere prin “morfologie” structura gramaticala de adancime, adica analizarea partilor de vorbire care constituie exprimarea partilor de propozitie, spre deosebire de analiza logica de tip morfologic sau sintactic, care suprinde scheletul logic al unor formule bine formate, adica acea structura logica care consta in permutarile posibile ale valorilor de adevar ale acelei formule si in rezultatele finale derivabile din aplicarea conectorilor logici, in functie de extensiunea fiecaruia dintre acesti operatori, aceasta metoda fiind metoda tabelelor de adevar partiale sau metoda matriceala,
fie aceasta analiza logicasintactica se realizeaza pe cai abreviate, avand drept scop 2) determinarea falsitatii uneiformule, sau, mai bine spus, a falsificabilitatii acesteia, cu conditia ca formula bine formata analizata sa fie un conditional, asa cum este cazul metodei reducerii la absurd, in situatia careia se cauta acele instante logice in care antecedentul este adevarat si consecventul este fals,
fie scopul metodei sintactice este acela de a determina daca o propozitie este adevarata prin asumarea valorii de adevar ‘adevarat’ pentru litera propozitionala cea mai frecvent intalnita in cadrul formulei sau pentru aceea ale carei ocurente sunt cele mai convenabile din punct devedere strategic in scopul determinarii 3) caracterului contingent sau inconsistent al unei formule,acesta fiind cazul metodei dihotomice a lui Quine. Fireste, acesta metoda poate sa se dovedeasca cronofaga in cazul formulelor inconsistente sau a celor care au un procentaj de veridicitate scazut, insa, pentru majoritatea exemplelor din manuale, aplicarea unei metode care porneste de la varianta in care o litera propozitionala este adevarata in situatia in care formula este adevarata este cea mai economica si mai simpla inlocuind tabelele matriceale.
{[(~p→q)&(~qVp)]V(r=p)}
unde
→ = implicatia
& =conjunctia
~ = negatia
V = disjunctia
= = echivalenta
p,q,r = litere propozitionale
Daca asumam ca ‘p’, care este litera propozitionala cea mai des intalnita in cadrul formulei, este adevarata, deci p=1, atunci vom avea, conform legilor de posibilitate derivate din matricele operatorilor logici, urmatoarea desfasurare in acest scenariu:
{[(0→q)&(~qV1)] V (r=1)} =
= (1 & 1) V 1 =
= 1 V 1 =
= 1
Dupa cum se observa este o metoda mult mai facila decat celelalte metode de calcul propozitional sintactice, cum ar fi metoda matriceala (sau a tabelelor de adevar) ori metoda reducerii la absurd.
Sunt cazuri in care, pentru a se demonstra veridicitatea unei formule pe baza metodei dihotomice, in situatia in care literele propozitionale cu numarul cel mai mare de ocurente sunt prefixate de operatorul monar al negatiei, este preferabil ca valoarea asumata si verificata a acestor litere propozitionale sa fie falsul (0).
De exemplu:
{[(~p & q) → (~q V ~p)] V (~p → p)},
unde este de recomandat sa se asume p=0, de unde rezulta:
= {[(1 & q) → (~q V 1)] V 0} =
= [1 & q) → (~q V 1)] =
= q → 1 =
= 1.
Mai estetica si, pentru unii, mai practica, este notatia formala poloneza, care este o modalitate de simbolizare a formulelor din logica clasica care uzeaza numai litere, operatorii logici fiind inlocuiti cu majusculele folosite de Wittgenstein in tabelul lui al celor 16 operatori logici. Iata cum ar fi aratat primul dintre exemplele de mai sus, {[(~p→q)&(~qVp)]V(r=p)}, intr-o ‘transliterare’ din notatia poloneza:
AKCNpqANqpErp
unde,
A = disjunctia (neexclusiva)
K= conjunctia
C = conditionalul
N = negatia
E = biconditionalul (echivalenta)
Iar notatia are sens pentru ca operatorul principal, adica operatorul cu raza cea mai mare de acoperire, cu domeniul cel mai extins, disjunctia- A, este scris, bineinteles, primul, conjunctia, K, care este conectorul al doilea ca extensiune, este scris al doilea si, cat timp avem de-a face cu o formula bine formata, adica cu o formula in care parantezele regleaza logic succesiunea si relatiile reciproce dintre literele propozitionale, este clar ca aceasta- conjunctia se aplica urmatoarelor doua grupe de formule, anume, se aplica conditionalului CNpq si disjunctiei inclusive ANqp. Ulterior, se observa cum biconditionalul, E, se aplica literelor-propozitie ‘r’ si ‘p’, iar disjunctia de la inceput, in calitatea ei de operator principal, conecteaza conjunctia anterior mentionata de biconditional.
Legile de posibilitate, esentiale in instrumentarea metodei dihotomice, sunt aceleasi care normeaza calculul logic din logica propozitionala si din cea a predicatelor. Ele sunt urmatoarele:
p V p = p
p V ~p = 1
p V 1 = 1
p V 0 = p
p & p = p
p & ~p = 0
p & 1 = p
p & 0 = 0
p → p = 1
p → 0 = ~p
p → 1 = 1
0 → p = 1
1 → p = p
p ↔ p = 1 (p)
p ↔ ~p = 0
p ↔ 1 = 1 (p)
p ↔ 0 = ~p
p W 1 = p
p W 0 = p
p W p = 0
p W ~p = 1
unde ‘W’ este simbolul operatorului disjunctiei exclusive, ‘J’ din notatia poloneza.
*******
O alta metoda interesanta este aceea a calculului sau a deductiei naturale aplicata logicii propozitionale a lui Gentzen, care este, asemeni metodei reducerii la absurd din logica predicatelor, o metoda semantica de calcul din logica formala clasica.
Aici, in virtutea unor teoreme ale logicii clasice se porneste de la cel putin o propozitie, pentru a se demonstra asertivitatea acesteia fata de o alta propozitie, stabilita ca o concluzie. Altfel spus, se incepe de la un numar de propozitii, de regula, maximum doua, spre a se ajunge, pe cale deductiva si in conformitate cu teoremele logicii formale de ordinul I, la o concluzie data.
De exemplu, apeland doar la regulile de eliminare a(le) conjunctiei[1] si la cele doua reguli- de eliminare si de introducere- a(le) negatiei[2], se poate rezolva urmatorul exercitiu:
Sa se demonstreze ca A & B aserteaza → pe ~A
1 (1) A &B Premisa Pr.
2 (2) ~B Asumptie Ass.
1 (3) B Eliminarea &-iei, 1
1, 2 (4) λ Eliminarea ~-iei, 2,3
1 (5) A Eliminarea &-iei, 1
1 (6) ~A Introducerea ~-iei, 5
Cifrele din paranteza desemneaza randurile demonstratiei, cele din dreapta indica pe care randuri ale demonstratiei s-a bazat randul respectiv, i.e, (3) este derivat din (1). Doar premisele si asumptiile se bazeaza pe ele insele, pentru ele se va face doar specificarea din stanga, oricum redundanta. Cifrele din stanga marcheaza randurile inferentiale din care a fost obtinut randul pe care s-a bazat randul in cauza, i.e, (4) se bazeaza pe (2) si (3), insa (2) si (3), la randul lor, au fost derivate din (1), in cazul lui (3) si, respectiv, se bazeaza pe el insusi, in calitate de asumptie, in cazul lui (2), dupa cum rezulta in exemplul dat.
**********
Inlogica predicatelor se utilizeazametoda reducerii la absurd, care este replica metodei omonime din logica propozitionala, cu toate complicatiile de rigoare care apar si care este, la randul ei, o metoda destul de interesanta.
Astfel, exemplul, unul dintre cele mai simple,
(Ex)(Fx-Gx) ± (Ax)(Gx-Fx)
unde:
E = cuantificatorul existential
A = cuantificatorul universal sau particular
Fx, Gx = predicate n-adice
± = nu implica/ nu aserteaza
va cunoaste urmatoarea rezolvare. Astfel, pentru a se considera ca valoarea consecventului (Ax) (Gx-Fx) = 0, avand in vedere definitia cuantificatorului universal A, va fi suficient sa asertam o singura instantiere in care domeniul de aplicare al cuantificatorului A va fi fals, anume Aa, adica aceea in care Ga = 1 si Fa = 0, de unde rezulta, Ga – Fa = 0, pentru ca 1 – 0 = 0, ceea ce inseamna ca (Ax) (Gx-Fx) = 0.
Ulterior, pentru a se asuma ca valoarea antecedentului (Ex) (Fx-Gx) = 1, va fi suficient, tinand cont de definitia cuantificatorului particular E, sa ne gandim la aceleasi predicate monadice, anume Fa si Ga, deci la cazul Ea apartinand domeniului cuantificatorului, unde Fa = 0 si Ga = 1, caz in care, deoarece Fa- Ga = 1, pentru ca 0 – 1 = 1, se va conchide ca (Ex) (Fx-Gx) = 1, in conditiile in care Fx= Fa si Gx= Ga, adica extensiunea acestor predicate va fi una minima, ele fiind predicate monadice.
Ulterior, potrivit matricei conditionalului ,
(Ex)(Fx-Gx) – (Ax)(Gx-Fx) = o deoarece (Ex)(Fx – Gx) = 1 si (Ax)(Gx-Fx) = o.
Extensiunea literelor-predicat
F
G
α
0
1
********
Mai interesant mi se pare exemplul urmator, in care nu mai este suficient sa se apeleze la predicate monadice, iar domeniile cuantorilor, implicit, respectiv, explicit, sunt extinse:
Daca avem:
(Ex)(Fx & Gx) ± (Ax)(Gx – Fx),
atunci, (con)secventul (Ax)(Gx – Fx) = 0 daca Aa = 0, adica daca se va gasi macar o instanta a lui Ax care sa fie 0. Adica, daca Ga – Fa = 0, caz posibil, potrivit matricii conditionalului (C), ddaca Ga = 1 si Fa = 0. Astfel, deoarece 1 – 0 = 0, (Ax)(Gx – Fx) = 0.
Pentru ca antecedentul conditionalului sa fie adevarat, adica pentru ca (Ex)(Fx & Gx) = 1, va trebui sa sa ia in considerare alte instantieri decat Ea ale lui Ex, stiindu-se ca Ea = 0, iar definitia cuantificatorului particular permite adevarul cat timp o singura instanta este adevarata. Avand in vedere ca cele doua predicate din domeniul de aplicatie al existentialului sunt interconectate prin operatorul conjuctiei (K) va trebui ca, in aceasta noua instanta, ambele predicate sa aiba valoarea de adevar 1. Prin urmare, Ex = 1, daca Eb = 1, adica, in situatia in care Fb & Gb = 1, caz posibil numai daca Fb = 1 si Gb= 1, astfel, deoarece 1 & 1 = 1, va rezulta ca (Eb)(Fb & Gb) = 1 si, in concluzie, (Ex)(Fx & Gx) = 1. Intrucat conditiile falsitatii conditionalului sunt satisfacute prin asumarea valorilor de adevar de mai sus pentru antecedent si consecvent rezulta ca s-a reusit demonstrarea existentei a cel putin unei situatii in care (Ex)(Fx & Gx) ± (Ax)(Gx – Fx).
Extensiunea literelor-predicat
F
G
a
0
1
b
1
1
[1] Regulile de eliminare ale conjunctiei comporta desfacerea unei conjunctii in termenii sai componenti, conjunctii, in oricare ordine si pe care oricare dintre ei, singular:
(1):
………………..
v,w (X) A&B v,w
x (Y) A v,w
…………………
sau (2):
………………….
v,w (X) A&B v,w
x (Y) B v,w
………………….
sau (3):
………………….
v,w (X) A&B v,w
x (Y) A v,w
x (Z) B v,w
………………….
sau (4):
v,w (X) A&B v,w
x (Y) B v,w
x (Z) A v,w
[2] Regulile pentru operatorul monar al negatiei se utilizeaza numai in tandem, atunci cand, in prima faza, se deriva o contradictie logica, se obtine astfel negatia libera λ, care ulterior se aplica unei meta-variabile negate sau nu, insa alta decat meta-variabilele implicate in derivarea negatiei. Exemplu:
B s,t
internetstructure 
