Axiologia este teoria valorilor, utilizarea adjectivului derivat din numele stiintei, ‘axiologic’, are sensul de ‘valoric’, ‘posesor al unei valori’ in conformitate cu un sistem de conceptii, cu un set de teoreme morale si judecati de gust estetice unanim acceptate.
Epistemologia este acea disciplina filosofica care se ocupa cu studiul metodelor utilizate in stiinte. Epistemologia este teoria filosofica a metodologiei stiintifice. Mai este denumita si epistema, ambele variante provenind de la grecescul episteme, care inseamna stiinta sau cunoastere stiintifica.
Gnoseologia este veche teorie a cunoasterii, disciplina din care a derivat epistemologia actuala. Ea studiaza geneza si formele cunoasterii umane.
Subsistenta este categoria metafizica cea mai completa, integratoare. Subsistenta designeaza totalitatea lumii, atat a celei cognoscibile si perceptibile, numita existenta, cat si a celei incognoscibile si imperceptibile, numita transcendenta. Subsistenta este substratum-ul intregii existente, avand alt sens decat subzistenta, termen cu o aplicatie mult mai profana. Ousia era echivalentul aristotelician al conceptului de subsistenta, fiind, totodata, si intaia formulare pertinenta a subsistentei in istoria gandirii umanitatii.
Ontologia, ca ramura a metafizicii, este, etimologic si in conformitate cu categoriile filosofice, teoria fiintei, de la grecescul ontos = fiinta. Mai exact, in filosofie, prin ontologie se intelege teoria existentei, iar ceea ce exista este substanta, de aceea expresia de ‘teorie a substantei’ este cea mai apropiata de semnificatia moderna a termenului de ‘ontologie’. Din punct de vedere filosofic, tot ceea ce exista este o substanta, afirmatia fiind valabila si pentru lucrurile imateriale, si pentru ceea ce in zilele noastre am fi tentati sa denumim prin cuvinte ca ‘energie’, ‘materie obscura’, ‘energie obscura’. Se poate afirma ca ontologia este predecesoarea fizicii, in particular a celei cuantice.
Filosofia, ca precursoare a fizicii si a stiintelor experimentale – fizica fiind una dintre disciplinele filosofice potrivit clasificarii lui Aristotel, alaturi de etica si de logica – a fost domeniul epistemic prin care s-au elaborat primele teorii ontologice si cosmologice, avand pretentiile explicative ale fizicii si ale cosmologiei stiintifice moderne.
Conceptul ultim (sau primar) de ‘substanta’ nu trebuie insa identificat cu cel modern de ‘materie’. Ontologic, substanta este Constituentul unic al realitatii, substratul permanent al tuturor modificarilor spatio-temporale, formulat sub forma conceptului de ousia de catre Aristotel. Ulterior, dupa cum asuma Aristotel in Metafizica, substantele sunt fie pieritoare, fie vesnice si mobile, fie vesnice si imobile. In prima categorie intra lumea fizica sublunara in care ne aflam, in cea de-a doua – corpurile ceresti -, pe care Aristotel le considera ca fiind indestructibile, insa care sunt supuse legilor miscarii cosmice, iar in ultima categorie, prima in ordinea cauzala, se afla cauza prima, eterna si imobila, echivalentul metafizic al notiunii teologice de Dumnezeu.
In acord cu categoriile filosofice cardinale, altele decat cele stipulate de Aristotel, Fiinta desemneaza esenta sau gandirea, adica este acea categorie care exprima proprietatea existentei fizice – o alta categorie, la randul ei – de a fi inzestrata cu gandire, ca determinatie esentiala a acesteia, si prin intermediul careia existenta poate sa fie inteleasa si modificata, iar in cazul nostru, al oamenilor, antropizata.
Aceasta este in acord cu teoria substantei sau cu ontologia lui Aristotel deoarece substratul ultim al existentei este de natura inteligibila si este etern, spre deosebire de existenta, care este sensibila, pieritoare si mobila. Daca din punct de vedere cosmologic avem o cauza prima, calitativ diferita de efectele sale, din punct de vedere ontologic exista un substrat al intregii lumi sensibile care este de natura inteligibila, forma. In absenta formei, materia nu constituie ceva de sine statator, fiind materie non-formata sau bruta, si situandu-se astfel in afara cauzalitatii si a teleologiei universale intrucat functia materiei nu poate sa fie valorificata in absenta formei.
Astfel, daca din punct de vedere cosmologic sau cauzal, cauza prima este exterioara si anterioara, atat logic cat si cronologic, efectelor sale, din punct de vedere ontologic cauza, gandita ca forma, este imanenta efectelor ei, in-formand materia bruta. In ambele ipostaze cauza prima este o substanta, in primul, substanta prima si inteligibila, in cel de-al doilea, substanta animatoare.
Cosmologia este ramura metafizicii care studiaza originile, evolutia in timp, destinul si proprietatile lumii fenomenale, in acord cu legile care o guverneaza. Cosmologia este precursoarea astronomiei si astrofizicii actuale, substituind functia teoretica si empirica a acestor discipline in zorii stiintelor umanitatii. Comparatia pe care am facut-o mai sus intre rolul ontologic si cel cosmologic al substratului existentei din filosofia lui Aristotel ilustreaza tocmai diferenta de registru dintre domeniul ontologiei si, respectiv, al cosmologiei.
Metafizica sau filosofia teoretica este acea ramura a filosofiei care trateaza problematicile esentialmente filosofice, precum existenta sufletului, lumea, divinitatea. Toate subdisciplinele sale sunt interconectate intrucat nu se poate realiza o ontologie sau o teorie a substantei exhaustiva in absenta unei cosmologii sau a unui scenariu explicativ de tip cosmogonic, sau invers. De asemenea, nu se poate elabora o teorie a sufletului, sau o psihologie in intelesul originar al termenului, in absenta unui fundal cosmologic si a unor coordonate teoretice ontologice. Nu in ultimul rand, toate scenariile si variantele ontologice, cosmologice si spiritualiste converg catre concluzii de ordin teologic, multe dintre proprietatile cauzei prime, pe linie cosmologica, sau ale constituentului esential al realitatii, pe linie ontologica, sau dintre insusirile mintii, pe linie psihologica, valideaza ideea existentei unei forte sau determinatii cosmice careia ii revin atribute divine, ajungandu-se la personificarea acestora sau la considerarea lor ca atare, ca si cum ar constitui o entitate sui generis, ca in religiile abrahamice.
Teleologia, in pofida parofoniei sale cu cuvantul ‘teologie’, este stiinta scopurilor, iar adjectivul derivat din acest substantiv are intelesul de “aflandu-se in conformitate cu un (anumit) scop, apartinand scopului”.
Escatologia este disciplina teologica care teoretizeaza salvarea sufletelor umanitatii in momentul Judecatii de Apoi, fapt care implica continuitatea existentei umane si dupa moarte.
Soteriologia este doctrina, universal religioasa si metafizica, deci nu doar iudeo-crestina, a salvarii, de la soter = salvator.
Monismul este conceptia filosofica sau metafizica care aserteaza existenta unei singure substante universale.
Dualismul este conceptia filosofica sau metafizica care avanseaza teza existentei a doua substante in Univers. Cel mai frecvent intalnit dualism este cel dintre spirit si materie.
Trialismul este doctrina filosofica care propune existenta a trei substante constituente ale lumii.
Non-dualismul, a-dvaita, este o forma mai subtila de monism, specifica metafizicii hinduiste vedice Vedanta.
Pluralismul este doctrina filosofica care accepta existenta unei multitudini de substante universale.
Panteismul este doctrina filosofica si metafizica care teoretizeaza existenta unei singure substante mundane, de natura divina. Este o varianta teista a monismului. Deus sive natura.
Panenteismul este o variatie teoretica a panteismului in care se considera ca existente, pe langa natura, care se identifica cu Dumnezeu, si un continut substantial al lui Dumnezeu care este diferit de natura. Deus et natura.
Imanentismul este doctrina filosofica si metafizica potrivit careia intreaga realitate este infuzata cu un principiu idealist, spirit, energie.
Henoteismul este forma de politeism in care, desi exista un pantheon de zeitati, acesta este dominat de o divinitate centrala. Este o forma religioasa de tranzitie de la politeism la monoteism.
Dialectica este 1) metoda de a afla adevarul unor propozitii divergente pe cale confruntarii ideatice libere, de preferat verbale. Mai este numita si teoria propozitiilor contradictorii. In mod normal, vorbim despre dialectica doar in plan teoretic.
2) In scolastica medievala, dialectica era logica teosofica, o logica teoretica sau discursiva, non-formala, de inspiratie aristoteliciana, iar dialecticienii erau logicienii medievali crestini.
3) La Kant, modalitatea dialectica de utilizare a ratiunii era un modus operandi eronat, abuziv sau destructiv, care pornea de la principii si realitati nedemonstrate si nedemonstrabile incercand sa descinda astfel, apodictic, la efectele empirice vizibile.
Maieutica este arta sau tehnica dialectica de “a mosi nasterea adevarului” prin confruntarea ideilor contradictorii. Este scopul oricarui demers dialectic.
Silogismul este rationamentul sau inferenta corect(a).
Paralogismul este o eroare involuntara de rationament, un silogism incomplet sau care genereaza aparenta completitudinii, bazandu-se pe premise inadecvate sau/si ajungand la o concluzie straina premiselor.
Sofismul este o greseala voluntara de inferare, prin intermediul careia opinentul, un politician sau un manipulator, cel mai adesea, intentioneaza sa-si induca in eroare cu buna-stiinta interlocutorii.
Inferenta este un termen sinomim cu ‘rationament’.
Cosmogonia este totalitatea teoriilor cosmo-genetice si cosmo-evolutive, care aserteaza anumite teze, incepand de la cele mitologice si terminand cu cele stiintifice, in privinta genezei Universului si a destinatiei evolutiei acestuia. Nu se poate elabora o cosmogonie pertinenta in absenta unui scenariu cosmologic.
Eristica este forma destructiva a dialecticii, avand drept scop combaterea cu orice prêt a tezelor partenerului de discutie.
Natura naturans vizeaza cauza naturii, acea ‘natura’ de deasupra naturii obisnuite, fizice. Conceptul, specific scolasticii medievale de limba latina, designeaza factorul generator, supra-natural, al naturii naturata.
Natura naturata desemneaza, potrivit aceluiasi registru categorial teosofic, natura creeata sau creatiunea, deci spatiul si timpul naturii fizice, derivate cauzal din natura metafizica a divinitatii.
Antropomorf, cosmomorf, sociomorf– triada de termeni de constructie elina utilizati recurent de filosoful existentialist ucrainean, Nikolai Berdiaev. Stricto sensu, ei inseamna, avand forma si proprietatile omului, ale cosmosului, ale societatii. Aceasta era modalitatea in care erau conceputi zeii pantheonului greco-roman, iar aceste atribute antropogene, adica originate in om, aveau sa fie preluate si de catre doctrina crestina despre divinitate. Singura mentiune este aceea ca aspectul sociomorf al divinitatii, in crestinism, reiese doar prin relatia pe care aceasta o instituie cu omul, o relatie de tip familial sau de productie, dintre proprietar si vasal. De asemenea, aspectele sociomorfe ale divinitatii crestine sunt evidentiate si de perihoreza- de doctrina reporturilor existente intre Persoanele Sfintei Treimi-, care sunt extrapolari la nivel divin ale relatiilor dintre Dumnezeu si oameni.
Psihogenetic– tot ceea ce tine de procesul individual, ontogenetic, de structurare a instantelor psihice.
Cosmogenetic– care tine de faza de producere a Universului.
Psihogen– de origine psihica.
Prototipul este modelul originar, matricea a ceva. In filosofia lui Platon, prototipuri erau Ideile supra-sensibile, acestea jucand rolul de eikon-uri sau de tipare ale tuturor lucrurilor din Kosmos.
Arhetipul este un model primar sau primordial. Este un termen intersubstituibil cu cel de prototip, doar ca sensul sau este mai accentuat. Termenul a fost folosit si de Carl Gustav Jung in teoria lui a inconstientului colectiv, unde arhetipurile erau structuri trans-personale, pan-umane, care depozitau codificat experienta speciei noastre sub o forma energetica, inaccesibila in starile de constiinta normale oamenilor maturi si sanatosi apartinand societatilor civilizate. Deschiderea catre arhetipuri era rezervata copiilor, oamenilor primitivi, psihoticilor, dar care se manifestau si oamenilor obisnuiti in vise si prin creatiile artistice ale acestora, in cazul in care artistii erau inzestrati cu o doza mai mare de sensibilitate. Tot sensibilitatea mai mare face ca o minoritate a oamenilor, cei dotati cu facultati extra-senzoriale, sa aiba o relatie directa si constienta cu inconstientul colectiv.
Teosofia este o filosofie impregnata de concepte teologice. Practic, in istoria umanitatii singura teosofie a fost filosofia crestina medievala sau scolastica, care incetase sa mai fie efectiv o filosofie autentica, reducandu-se la rolul de garanta argumentativa a dogmei catolice.
Theogonia sau Teogonia este orice teorie sau mit care are drept obiect descrierea nasterii divinitatilor. Este specifica religiilor politeiste precrestine.
Theofania este revelarea unei divinitati sau a unei realitati transcendente in spatiul existentei.
Teodiceea este doctrina teologica care sustine finalitatea fericita a lumii si a natura pozitiva a tuturor evenimentelor care au loc in ea. Este o teza teologica favorabila doctrinei predestinarii.
Epifania este irumperea in realitatea sensibila a unei realitati superioare, inteligibile. Este unul dintre aspectele semantice ale theogoniei, insa, literal, poate desemna orice patrundere a unei realitati superioare in domeniul lumii fizice, fiind compatibila si cu teoriile cosmologice ale universului multi-dimensional si chiar cu calatoriile in timp.
Hierofania este aparitia sacrului in spatiul mundan profan. Termen sinonim cu ‘t(h)eofanie’ si inclus in extensiunea semantica a celui de ‘epifanie’.
Hierogamia este mariajul sacru, asa cum sunt casatoriile divinitatilor religiilor politeiste sau henoteiste, dar si casatoria dintre Dumnezeu si Sophia din crestinismul primitiv, ori cum se stabilesc filiatiile divine in gnosticism.
Tautologia este o lege logica, adica o formula din logica care se bazeaza pe ea insasi, auto-validandu-se prin faptul ca exprima un raport logic intotdeauna adevarat.
Echivocitatea este caracterul polisemantic al unui enunt.
Polisemantismul consta in multitudinea de sensuri posedate de aceeasi entitate lingvistica.
Predicatul logic este proprietatea unui subiect logic. F din Fx, unde F poate sa fie fericirea, in timp ce x este subiectul, posesor al acelei calitati.
Sensul sau conotatul este imaginea mentala pe care ne-o constituim despre o realitate pe baza unei definitii verbalizate printr-o expresie lingvistica.
Referinta sau denotatul este realitatea concreta care este inteleasa pe baza sensului si pe care o denotam prin denotare.
Semantica este teoria sensurilor.
Semiotica este teoria semnelor.
Semnul este expresia sensibila sau senzoriala a unei realitati co-spatiale acestei expresii. Definitia semnului este o specie de semn. Semnul opereaza pe orizontala, in domeniul existentei.
Simbolul este expresia sensibila a unei realitati supra-sensibile, pe care acesta o va reda intotdeauna incomplet. Simbolul functioneaza pe verticala, simbolizarea fiind o sageata aruncata spre transcendenta.
Sensibil-inteligibil este un tandem de termeni de uz filosofic, primul fiind pus in relatie cu lumea fizica, experimentabila senzorial, in care traim, in timp ce al doilea desemneaza lumea invizibila si imateriala care s-ar afla dincolo de limitele psiho-senzoriale sau/si determinate de durata de viata ale lumii sensibile.
Sensibilitatea, in contextul gandirii kantiene, inseamna cunoastere senzoriala realizata in cadrul lumii senzoriale.
Monadologia are un singur inteles, anume acela statuat de Leibniz in cartea omonima (n.m. cu acelasi nume), de ‘stiinta a spiritului’. Spiritul este gandit ca fiind unic si indivizibil, deci ca reprezentand o unitate, monas, metafizica. Logos, in acest caz, inseamna stiinta.
Dharmic– desemneaza totalitatea doctrinelor metafizice si religioase orientale, care pun accentul pe necesitatea eliberarii, kayvalia, moksha, a spiritului individual, atman, atta, jiva, din ciclul incarnarilor succesive, samsara, sangsara prin adoptarea unui comportament exemplar, quasi-divin, prin intermediul caruia fiecaruia dintre noi i se ofera posibilitatea sa devina o replica o divinitatii, procesul culminand cu nirvana, identificarea cu neantul, sunya, care este o realitate transcendenta si transcendentala deopotriva, si, in acelasi timp, impersonala.
[Doctrina este o teorie, filosofica, religioasa, teologica, metafizica, stiintifica, politica, etc care este, in principiu, deschisa ajustarilor ulterioare, spre deosebire de dogma, care constituie un set de teze ermetice si definitive, transformate in litera de lege. Legile sociale corecte ar trebuie sa devina dogme, nu insa si teoriile filosofice.]
-[ajustare inseamna reducere, dar are si sensul mai larg de modificare, corectare]
–[dogma constituie tocmai ceea ce am spus mai sunt ca ar constitui]
—[ermetic inseamna inchis, care nu comunica cu exteriorul. Are si sensul de ezoteric sau initiatic.}
—-[ezoteric inseamna secret sau ascuns. Se mai spune si esoteric. De pronuntat, pronunta fiecare cum poate]
—–[succesiv inseamna ceea ce vine in continuarea a altceva, i.e, cretinismul vine in continuarea si completarea idioteniei, tot asa cum tetrada se succede triadei]
——[replica inseamna copie, dar are si un sens seismologic, de cutremur secundar determinat de un cutremur initial mai mare. Obs. Unele replici pot sa fie mai puternice decat unele seisme initiale, altele decat cele ale caror replici sunt]
——-[divinitatea este o zeitate, iar zeitatea este un zeu, iar zeul este o fiinta supra-naturala, responsabila sau nu de creearea lumii]
——–[identificare inseamna contopire, actiunea sau faptul prin care doua lucruri devin indiscernabile, ca si cum nu ar fi fost diferite niciodata]
———[impersonala este iubirea fata de neant]
Dharma, ca substantiv, inseamna si ‘datorie’, ‘lege sociala’, dar si ‘lege cosmica’, adica ‘lege a naturii’, acest ultim inteles fiind identic cu cel de kosmos sau de logos din metafizica elina, preclasica, academica ori peripatetica. Rita este un termen samskrid sinonim contextual. Dharma, in acceptia sa extinsa de lege cosmica, atrage si sensul de suport al faptelor, de substrat al existentei.
Karma deriva de la radicalul verbal samskrid kri, care inseamna ‘a face’. Karma = fapt, actiune, insa sensul extins, metafizic, al termenului vizeaza totalitatea actiunilor savarsite de esenta noastra individuala si care definesc tot ceea ce tine de noi insine sau de noi insene. Karma este principiul impersonal, mecanic, al cauzalitatii cosmice.
Astfel, karma este, deopotriva, 1) sumumul de actiuni produse in trecut si care nu au apucat sa se actualizeze; 2) integralitatea faptelor pe care le producem pe durata existentei noastre actuale si care urmeaza sa se actualizeze, mai devreme sau mai tarziu, in functie de intensitatea lor sau de efectul exercitat de catre acestea asupra instantelor psihice de adancime, si, respectiv; 3) actiunile noastre din trecut care s-au concretizat sub forma tuturor elementelor existentei noastre materiale curente, inclusiv a cadrului spatio-temporal in care ne-am nascut sau a caracteristicilor somatice pe care le detinem.
Primul tip de karma, reziduala, se numeste Samcitakarma, cel de-al doilea, potentiala sau acumulata, se numeste Agami(n)karma, iar ultimul tip de karma, cea actuala- Prarabdhakarma. Practic, atat samcitakarma, cat si agami(n)karma, constituie forme potentiale sau acumulate de karma, diferenta dintre acestea fiind data de momentul sedimentarii lor in karmasaya– patul de karmas al fiecaruia, numit si Alaya(karma), depozitul de fapte.
Sutra = scriere, scriitura, tesatura → textura lexicala.
Karika = poezie, scriitura lirica.
Sloka = vers.
Bhasya = comentariu.
Brahman = 1) spiritul universal impersonal; 2) calugar buddhist, hinduist sau jainist.
Brahmana = 1) scriere sacerdotala, brahmanasutra. 1′) Brahmanas sunt o serie de scrieri post-vedice, Vedabhasyas, comentarii la Vede.
Brahmacaryn, Brahmin = neofit in asceza, sadhana, monastica.
Brahmacarya = 1) totalitatea normelor de comportament si a regulilor individuale monastice, a abstinentelor. 2) abstinenta (sexuala)
Asram = templu buddhist.
Citta, manas = mintea fizica, umana.
Buddhi = intelect, mintea inconstienta; inconstient (personal) = atman sau atta
(Sam)boddhi = iluminare, trezire spirituala → trezirea esentei metafizice transmigrationale individuale, buddhi.
Buddha = iluminat.
Nirvana = conditia psihologica a celor care s-au eliberat din samsara, nibbana, in dialectul nord-indian pali.
Cittavrittinirodha = suspendarea, nirodha, cercurilor dinamice, vritti, ale mintii fizice, citta. Incetarea fluctuatiilor materiei mentale pe panza de apa a sunyei, realitatea absoluta, de natura vidului. Si aici, ca si in compozitia literala a cuvantului nirvana, intervine particula privativa, prefixata, nir.
Kosha = invelis, pelicula, corp. Annamayakosha; pranamayakosha, manomayakosha, vijnanamayakosha; anandamayakosha sunt cele cinci folii ale oricarei fiinte. Toate invelisurile sunt esentialmente iluzorii sau mayatice, singura realitate fiind sunya. Nici conditia de Buddha nu este dezirabila in sine, deoarece chiar si aceasta conserva inca individualitatea, fie si intr-o forma beatifica, ananda, care este insa comprehensibila si atasata, si nu infinita, ananta, asemeni starii vacuitatii.
Sinonim contextual cu sarira, care inseamna, de asemenea, corp.
Samsara = ciclul reincarnarilor succesive, al metensomatozelor principiilor constiintelor. Sangsara este echivalentul tibetan. Reincarnarea este intra-specifica, momentele de reincarnare inter-specifica sunt foarte rare si se produc numai ascendent.
Sarga = ciclu cosmic. Evolutia macro-cosmica pe durata dintre geneza si extinctie.
Pralaya = disolutie cosmica. Momentul dintre doua cicluri universale.
Alaya = constiinta-depozit. Matricea energetica unde sunt continute impregnatiile karmice, vasanas, care genereaza tensiunile karmice, kleshas sau bonno– in buddhismul Zen– si care, la randul lor, se ipostaziaza sub o forma determinata, karmica.
Jnana = cunoastere.
Vijnana = constiinta, cunoastere de sine.
Vijnanamaya = constiinta iluzorie sau falsa, asa cum sunt, in ultima instanta, toate constiintele.
Vijnanamayakosha = invelisul iluzoriu al constiintei, inconstientul (personal).
internetstructure 
