Hegel 4. Ipostaza abstracta a Spiritului Absolut   Leave a comment

Hegel

Hegel

 Hegel isi concepe Ideea, care designeaza procesul cosmic in intreaga lui extensiune spatio-temporala, in cele trei posturi sau momente de acum consacrate, teza- sau ipostaza abstracta, antiteza– sau ipostaza dialectic-obiectiva (antitetica) si sinteza– sau ipostaza speculativa.

Fiecare dintre cele trei ipostaze ale procesului de auto-revelare a Ideii corespunde unei facultati de cunoastere, ceea ce denota puternica influentare a hegelianismului de catre gneseologia kantiana.

Astfel, ipostaza abstracta, a identitatii cu sine a Ideii sau a Spiritului Absolut, corespunde intelectului, iar daca am incerca sa facem o analogie cu principiile logicii, corespunde principiului identitatii.

Ipostaza ‘dialectica’, insa mai corect spus, antitetica, avand in vedere ca aveam de-a face cu procese naturale, a Ideii corespunde ratiunii practice, numite de Hegel ‘ratiune negativa’, tocmai datorita faptului ca antiteza are rolul de a nega teza. De asemenea, prin comparatie cu principiile logicii, acest stadiu evoca principiul non-contradictiei.

In fine, ipostaza speculativa corespunde ratiunii (pure) speculative, teoretizata de catre Kant in Dialectica Transcendentala, sau formei cunoasterii numita de epistemologie speculatiune, pe care Hegel o numeste ‘ratiune pozitiva’ datorita caracterului sintetic al ultimului termen al procesului antitetic, care insa nu mai poseda niciun fel de termen de comparatie in randul principiilor logicii clasice tocmai datorita naturii sale contradictorii, specifice discursurilor metafizice si mistice.

In capitolul Religia Absolutului din cadrul Prelegerilor de filosofie a religiei, Hegel aplica mecanismul antitetic triadic fazei religioase finale de revelare a Ideii, anume aceea a religiei absolute. Mai exact, exista o succesiune de stadii care formeaza un ciclu al dialecticii obiective, religia fiind unul dintre momentele apoteotice, insa aici nu este vorba despre religia crestina, ci despre o religie rationala, care transcende limitele conceptuale si exterioare ale primeia, fiind singura care acceseaza adevarul revelat in textele sacre prin intermediul unei analize speculative, in termeni de antitetica triadica, a continutului doctrinar al acesteia dintai, care este identic pentru amandoua, ceea ce difera fiind doar abordarea hermeneutica, fenomenologica, chiar si epistemologica as putea sa spun, in masura in care se poate discuta despre o metodologie pozitiva in cazul demersului hegelian de devoalare a adevarului printr-o conceptie de tip antitetic si panteist.

Afirm acestea intrucat se stie ca Hegel a insistat sa gandeasca metoda, dupa cum a definit-o inca din Fenomenologia spiritului, ca nefiind altceva decat “structura obiectului in esentialitatea sa”, adica procesul antitetic ternar de auto-revelare a Ideii, fapt care subordoneaza epistemologia hegeliana conceptiei sale fenomenologice, motiv pentru care nici nu ne punem problema de a-l clasifica pe acesta ca fiind altceva decat un fenomenolog, filosof al religiei si al culturii, insa nicidecum ca fiind un epistemolog, mai mult sau mai putin neo-kantian.

In Filosofia Spiritului, ultimul volum al trilogiei Enciclopediei stiintelor filosofice, religiei ii revine penultima treapta a procesului antitetic, ulterior artei si anterior filosofiei. Astfel, o abordare rationala a momentului religios prefateaza relationarea ideala fata de procesul cosmic al Ideii, care este cea strict filosofica, mai exact, metafizica, fapt care transforma opera hegeliana intr-o scriere auto-referentiala.

In ce masura consideratiile lui C.G.Jung din Tipuri psihologice sunt adevarate, asertiuni conform carora Hegel prezenta caracteristicile gandirii de tip paranoiac, constituie totusi un subiect de discutie diferit.

Chiar daca nici momentul cunoasterii prin intermediul religiei absolute nu reprezinta apex-ul developarii crono-spatiale a Ideii, si la nivelul acestui stadiu distingem cele trei etape hegeliene clasice, teza, antiteza si sinteza.

Astfel, prima ipostaza a Ideii analizate de catre Hegel o reprezinta ipostaza abstracta a identitatii cu sine, moment procesual numit de filosoful german si “Imparatie a Tatalui”, prin analogie cu doctrina Trinitatii din crestinism.

Pentru a surmonta problemele exegetice ridicate de raportul actual static dintre transcendenta si existenta, dintre natura naturans si natura naturata, adica pentru a solutiona neajunsurile legate de relatia cauzala dintre entitatea noumenala causa sui si universul fenomenal cauzat, aspect deplans de autor in fragmente ca acesta: “Cand spunem ca Dumnezeu a creeat lumea, exprimam acest lucru ca pe un fapt care s-a intamplat odata, fapt care nu se mai intampla, ca pe o determinare care poate fi sau poate [sa nu fie] […] exprimam ca creearea lumii este o determinare oarecum arbitrara, accidentala, nepartinand conceptului lui Dumnezeu.”[1] Hegel isi propune conceptia lui speculativa: “Insa Dumnezeu ca spirit este esentialmente aceasta revelare de sine. El nu creeaza lumea o data, ci este creatorul etern, e aceasta revelare de sine vesnica, acest act.”[2]

Hegel statueaza identitatea dintre cauza si efectele sale, iar aceasta identitate nu este una metaforica, si nici una conexionista- bazandu-se pe identitatea de natura, omogenitatea, dintre cauza si efect(e)-, ci este o identitate structurala si dinamica, care exclude distinctia intelectuala dintre cauza si efect.

Prezentul contine implicit toate momentele anterioare, cat si toate momentele ulterioare. Astfel, succesiunea naturala sau istorica este dublata de o succesiune logica sau conceptuala. Structura logica, comuna oricarei ontologii, presupune 2 + 1 termeni: “Doi: adica fiinta in sine si fiinta determinata, iar al treilea, intemeierea (relatia de intemeiere).”[3] Bineinteles, acest numitor comun de ordin logic il poseda si onto-teologia hegeliana, doar ca acolo este vorba despre o unitate in triplicitate, despre Ideea Dumnezeului crestin conceptualizata metafizic ca divinitate tri-unita.

Sistemul lui Hegel, desi discurseaza, extensiv chiar, despre diversele etape ale ciclurilor antitetice triadice nu admite niciun fel de diereza sau de diferenta intre planurile ontologice pentru simplul motiv ca nu exista planuri ontologice, Ideea fiind singura realitate.

Insa cele trei ipostaze care alcatuiesc ad infinitum procesul cosmic au existenta sui generis doar din punctul de vedere subiectiv si incomplet al intelectului uman, Spiritul Absolut fiind “eterna fiintare in sine si la sine”.[4]

Cum spuneam, prima obiectivare aparenta a Spiritului Absolut este aceea in care el se afla intr-un moment pre-cosmic, anterior crearii naturii si spiritului finit, deci premergator Genezei biblice. Prin urmare, ipostaza abstracta contravine axiomei sistemului hegelian si are doar o valoare demonstrativa, la fel cum si considerarea unui electron cand ca particula, cand ca unda, are doar o veridicitate relativa, corespunzatoare tipului de masuratoare fizica pe care dorim sa o operam asupra acestei particule sub-atomice.

Un moment, in litera lui Blaga, care sa fie extra-mundan ar reprezenta o faza a procesului cosmic in care Ideea s-ar excede pe ea insasi, insa nu intr-un mod constructiv, sa spunem, la nivelul altui ciclu cosmic sau a unei perioade de disolutie universala- care, nici ele, nu s-ar putea sustrage antiteticii triadice integratoare, cu atat mai putin la Hegel!- ci intr-un mod, mai curand, specific conceptiilor din religia crestina apofatica. “Localizarea” si “datarea” Ideii intr-un faza in care aceasta sa se afle in afara de sine insasi ar implica logic faptul ca auto-miscarea (eterna) sa nu fi fost initiata.

De aceea trebuie mentionat faptul ca Hegel practica acest artificiu euristic al izolarii intelectuale a Ideii de procesul care o defineste si cu care se identifica tocmai pentru a-i evidentia rationalitatea, intentia lui Hegel fiind aceea de a accentua prevalenta logica a Ideii fata de lumea sensibila rezultata din Arheotomie, diviziunea originara a Ideii. (in acest sens, v. si Hegel 1. Onto-teologia lui G.W.F.Hegel).

Nota: Acest comentariu continua prezentarea mea facuta in acest spatiu virtual, pe acelasi websiteHegel 3. Aplicatii ale metodei dialectico-speculative a lui Hegel


[1] Hegel, Prelegeri de filosofie a religiei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 410, pf. 157.

[2] Ibidem, p. 410, ppf 157-158.

[3]Gh. Vladutescu– Filosofia primelor secole crestine, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1995, p. 54

[4] Hegel, Prelegeri de filosofie a religiei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 425.

Leave a commentary

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: