Share this:

 Few people know that the author of Ubik, Philip K. Dick, the famous science fiction American writer, had an undeserved unhappy life for someone with his literary skill. In his case, I may even say that his social life shaped the work which he had produced, having a decisive impact on its psychogenesis.

Ubik, the novel that, from my point of view, was his masterpiece, although isn’t the only rewarded book of the writer, is both a perfect sample of quality writing and an excellent psychoanalytic material for those ones interested to prove the influence of the daily life and of the mental contents repressed in the unconscious on the shape and structure possessed by the works of art.

Ubik it is a common denominator of the book, having both a central place in the plot of the writing, but being in the same time something like a litmus, able to show to the readers, even without the author’s will, the mental states experienced by the writer himself.

In an age when technology allows frozing ill people or on anybody which would choose to suspend his or her vital functions, will appear the so called Moratoriums, places designed to store those human individuals in a biologically state labeled half-life. But the issue with this technology consists in the fact that the tanks used to preserve the remaining life force of the humans are limited to this purpose, and the physical condition of the customers decreases anyway in time.

These men and women, even children, live in their own illusory realm, confined in a hallucinatory or dream-like state, very muck alike with that one described in the movie Vanilla Sky, and the involutive process, involving the degradation of their health, can be temporary reversed using a spray named Ubik.

The proximity to the real death it is showed in the state of half-life in the moment when the subject begins to experience an increasing older illusory world, more exactly, the entire landscape becomes more and more ancient and fragile, sometimes even rotted. For example, as in the case of the characters of the novel, they flow backward on the stream of time, reaching increasing distant ages, arriving thus in the after-war period of 50′s – which was so common to the narrator -, eventually being projected in the misty times between the two worldy wars, and so on.

Perhaps that the brand Ubik signifies the efforts done by the people from the outer real world for keeping alive the dying individual, but is also true that the essential element of the book has many other meanings.

Probably that the reasons located behind the choice of the author for using the name Ubik, in its different material shapes, as a symbol of life and agony could be interesting for a psychoanalyst.

I assume that Ubik can be defined as a metaphor of life, in all its stages, but denotes in the same time the feelings and the thoughts belonging to the writer himself.

Ubik is, in a way, equally hallucinatory or based on placebo for living people and for dead ones because it signifies the transience of life and the overwhelming power of entropy.

Still, in addition to the Romanian version of this article about Ubik, I may infer that the most valid interpretation of the meanings possessed by the ubiquitous Ubik - which stands for so many things within the pages of the novel – belongs to author’s wife, Tessa, which asserted that Ubik acts as a metaphor for divinity.

At the other hand, is quite obvious that almost the whole work of the American after-war writer was affected by his unsuccessful social life, therefore, I think that wouldn’t too bold from my part to say that he manner in which Ubik was chosen to be showed to the readers – the possible epiphany of The Ubik – pays tribute to the economic negative experiences of K. Dick, and I consider so because, first of all, Ubik appears like a product: having the name of a commercial item, the physical appearences of a market item, it even benefits from the advertising dedicated usually to products intented to gain a big slice  from the commercial market.

Thus, according with this alternate interpretation of the meaning of Ubik, this name represents the typical product released in a free market, which is both desirable and expensive, belongs to the daily vocabulary, was maybe inserted in the slangs. But also Ubik denotes what lays behind the mere name and behind the commercial item, that meaning that it stands for the companies and employers, therefore, it stands for exactly that part of the economic system which was in a stable disfunctional relation with the writer. Ubik may suggest the wish of the author for a better life because the existence lived outside of the economic system is unpleasant and cold, like the half-lifes of his characters.

Share this:

 

 Neuromancer, the science fiction novel written by William Gibson, remains one of the most important writings of this literary genre. First of all, and in addition to my Romanian article dedicated to the same work, I must say that Neuromancer had a tremendous impact on science fiction literature, being the most influential cyber punk novel. Neuromancer is the first piece of the trilogy The Sprawl, named also Matrix, and, taking in consideration the year when it was written, 1984, has the value of foreseeing the emerging worldly virtual network of Internet, which is labeled cyber-space within the pages of the books. In those years the idea of a web able to connect people from all around the world was still a fictional one, and this is why the projection made by Gibson is so precious and, in the same time, differs from what we define and use nowadays as Internet. The relation between the users of cyber-space and its contents is conceived as being more private, almost ecstatic. The cyber-space depicted by Gibson is more likely an immense data warehouse which can be accessed by individual users through the means of special sensorial devices, and just secondary via keyboards- the latter being, as well, encompassed in the transcendental experience of the cyber-space.

It is quite clear that many of the concepts and ideas from Neuromancer can be found and rediscovered in the famous movie Matrix, even the idea of connecting somebody to the virtual network only with his or her mind, while the body lives a comatose-like state, seems to be inspired from the trilogy written by Gibson.

Still, another Keanu Reeves’ movie, Johnny Mnemonic, was the theatrical entertainment which owes the most to Gibson’s series.

Knowing that surfing the cyber-space- which sounds so similar with the current domestic statement of sailing on Internet- showed some specific risks, concerning though, in the first place, the brain and nervous system of the user, I could even pretend that the novels produced by Gibson have the quality of speaking about the possible health damage made by the excessive use of computers.

But the matrix conceived by Gibson isn’t only a bridge leading to the company’s bulks of data, but it is also a medium where AIs can live their own artificial and strictly mental lives, therefore we can alternatively define this immaterial space as being a metaphor of the collective unconsciousness.

“Then- the old alchemy of the brain and its large pharmacy- hatred descending in his hands.

“Just a second before he succeeded to crash the base of the first tower using the needle of Kuang, he reached a level of ability which overpassed anything which he had knew or he had imagined. He moved, beyond the ego, beyond his personality, beyond his mind, and the Kuang itself moved together with him, dodging its hunters with an ancient dance, the ballet of Hideo, thanks to the interface mind-body which was provided to him right in that specific second, for giving him a crystal clear and unique desire of death.

And one step of the dance was the smooth touch on the switcher, barely starting it…

…now

And his voice, the scream of an unknown bird,

3Jane answering singing, three musical notes, high and pure.

A real name.[1]”

---

[1] Gibson, William- Neuromancer, chapter 23.

Share this:

 After that sharply tumble into the plastic spiral pack, Bogdan had few moments when he saw nothing: the complete tearing of the movie of his life. He only felt himself, more exactly, he had the conscience of his own existence, but wasn’t an empty conscience, without any content: he thought only that he thinks without having any support for his thoughts, excepting the thoughts themselves!

It seemed to be another philosophical application taken from Descartes and extrapolated to the reality. Perhaps that he died and just then, when he connected somehow with his body, he took in consideration this variant and brought it on a higher level of probability. Maybe that all which happened to him in the last time and seemed to be so weird were just some events experienced by the ghost of a freshly dead individual. Concreteness of all strange, extremely strange events, which occured in his life during the previous days or – maybe that would be more accurate said – concreteness belonging to the events which he witnessed, who went through the front of the retina of his mind  giving to him the appearence of a physical reality led him in the field of mistakes and only now, when he finally succeeded to come back in yet his former body, he understood what really happened with him.

He understood the truth for the simple reason that his own body became just a carcase and it was no more able to send to him informations through senses. In which regards the notorious light from the end of the tunnel, he must confess that nothing like that was showed to him. Anyway, it passed enough time that this moment of after-life grace, this supposed moment of Godhood, which is assumed to be next to the time of death, to be lost for good. The mind or the spirit, or what would be in fact this mental software which was used by him for putting all these questions and which helped him for relating with the world while he was alive and after that, this persistent mechanism – maybe due to inertia, maybe due to the nature of things – it was all that remained to him. And with it he was free to contemplate the darkness, the deepest psycho-sensorial darkness that he ever met in his life until now… or until then, when he felt that horrific pain, hits and blood, the warmth of veins flowing outward and spreading on the soil together with pieces of meat and bones. Pain, oh, pain, but what happened then to him?

Only now, when he returned in what could be called his former house, he remembered about these things. He haunted bewildered through the city where he lived  and he didn’t think, not even for a second, to all these things which were imprinted with bloody letters, his whole body being a necrotic stigma of those events.

Probably that just because of this reason he didn’t remember what happened with his body, with his being. It seems that was a terrible shock, and in the front of such a suffering, so dreadful and complete in its hellish nature, the pure light itself had denied to be shown to him. Or, at least, he didn’t have enough strenght or enough time to see it. Through the mental darkness of his mind from now he thought/perceived the darkness where he was drowned. A mental darkness, so strange to the mind, but even stranger to the body which it was no more. Since his body didn’t belong to him anymore, loosing any link with it, the darkness which stretched everywhere around him, and which was the only possible landscape for him in that moment, couldn’t be nothing else than a mental darkness, the darkness of perception from another dimension of space-time. And he didn’t see nothing alike with the poetical twilight from Bardo, the astral realm, about which talked buddhist sutras or writings, but only a total darkness, showed to the mind and which seemed to contain even the mind itself – the only spark of light from this hellish environment.

He tried to think no more to the terrible pain which caused the early and violent separation between his mind and his young body. He understood that he died and this thing it was enough for the moment. At least he learned, eventually, how situation stands. He was brutally murdered, having though enough time to endure a good part from the torments of Hell: hot drips of sweat going down on his shattering skin, a carcase made from flesh which became bloody and sweated, and which didn’t succeed to dry its secretions and its wounds because was struck again and again… and again. A hit wiped the testimony of violence stigmatized through another one, making a testimony for a heavier deed, and so on, until was reached the decomposition of the body which still was alive. Then.

The impression was enough powerful to impose him not to think anymore about these events. Immediately, the river of memories was stopped and the unpleasant memories ceased to flow on his mental screen. How strange! Psychology talks about existence of the unconscious where were repressed, like some sediments, our undesirable mental contents, but this distinction, arbitrary, pedagogical and operative, between conscience and unconscious, could have valability beyond life?

Taking account in our inference to the fact that the conscience itself is defined and understood as being a function of the body, therefore, that it belongs to the matter – or that the conscience is nothing more than an epi-phenomenon, physical, of course, as all phenomena – then how could be explained, in these aforementioned conditions, the action of ceasure through repression which has been done by mind, as long as him, Bogdan Ermes, was nothing more than mind or something alike? How was possible that a pure mind or a pure reason, disembodied, to function as a mind-body aggregate? It was a thinking subject which could be labeled that being metaphysical using a capital letter, was a true seminar of applied metaphysics, even one of self-referential metaphysics, where the subject and the object of metaphysical reflection are the same, just that Bogdan had no longer his usual opening for this kind of subjects. Not then and there. Not outside of the universitary frame, not outside to all space-time frames.

Maybe that certain things shouldn’t be thought or said, even less to be done. He felt now more still, standing again in the middle of his darkness. A silent and featureless darkness, but which seemed to him to be a true Paradise in comparison with those flash-backs of his mind dating from few seconds ago. The carnage of his own body it was the most terrible movie-show which the kinetic of his mind had watched until now. Thus, he chosen to hide into the deep and motionless darkness where he had found himself after that tumble in the carcase of his former body.

If he was the captive of this no-man’s-land, of this non-space or non-chamber, how would have said Frank Herbert, then at least here, in this bridge beyond physical realm, he could be safe. Besides, the non-space where he was didn’t seem to threat him, and if could come a danger from somewhere, then that one couldn’t originate than in himself, in his own mind, the only drop of reality from this ocean of nothingness.

He tried to think at something beautiful, at something able to distract him as long as possible from that ludicrous inner movie which was developed between his metaphysical neurons until few minutes ago. How strange it was the fact that, despite being dead and placed outside of the physical space, but also, extremely probable, outside of the time, he never stopped to counter every piece of event using the notion of time! Because he knew that that apocalyptic landscape will come back in his mind, sooner or later, but he wanted to postpone as much as possible the inevitable. As if he would be guilty somehow because of his violent death, and now, that he knew what happened to him, the pay-back time will come, requesting payment for his knowledge or maybe only for the contents of this knowledge, not for the knowledge itself, but for the fiery memories of his former existence!

He had succeeded to think at something pleasant and he remembered when he passed beside that undertaker-shop from Pache Protopopescu Boulevard, and he had seen that boy, about 25 years old. Or maybe that was rude from his part to appreciate his age thus, so exactly and though so approximative! He had looked to him, but he didn’t seem to notice the sweet eyes thrown by Bogdan to him, and after few seconds the young man went quickly in the opposite direction. Of course that he didn’t succeed to express his delight while he was too busy looking to that boy, which seemed detached from a super-realistic frame. Once the boy had dissapeared from his view, Bogdan begun to feel very bad, becoming dizzy, despite the fact that he had continued to go ahead, as an automat. Thoughts and perceptions became unclear and misty in his mind, loosing the contact with his own body, with outgoing silhouette of that boy, with sidewalk, with noises of the street. He even didn’t know when and how he had arrived in front of the flat in which he had lived. Barely then he woke up. But this happened before Bogdan had realized that he had died. Was the time, the most recent period from his life-non-life, when started to take place all kind of strange things, things that led him here and there, to the morgue of IMM Mina Minovici, where he would have had to dive in himself, in his forgotten earthly carcase, thus achieving the conscience of… death.

Probably that while he haunted on the streets of Bucharest, going to the psychoterapy sessions kept by Lavinia, celebrating his birthday with Stefan, walking through Cismigiu Park or he had taken, from the front of Mihai Viteazu highschool, the cab which supposed to lead him again to the IMM, well, in all these moments, he, Bogdan Hermes, was nothing more or less than a simple ghost or something like that. Quoting from Margueritte Yourcenar: “all that remains from us, humans, could be defined as being a waste of experience reaching for eternal snows of Himalaya, a snow flake, unrepeatable, always another one, but keeping its immutable essence, which would melt in our hands if we would try to retain it, flake which came from Alaya, the tank which contains all deeds produced in Univers, and which was scheduled to go back there, but just for coming back again, and so on, into apparent eternal space-time spiral.”

He realized, though quite hard, his new ontic condition. And now he stands suspended or blocked somewhere, in no-man’s-land, or, how would be said Immanuel Kant, he stands in the world of noumena, the world of the things-in-themselves, the meta-cosmic and meta-temporal dimension of the things-in-themselves, located behind and beyond of any sensible feature, either a sensible one, either one belonging to the frame of understanding in space and time. He remembered about the supposed testimonies and assumptions made by mediums concerning the after-life conditions of a suicide or of the individuals which had done immoral deeds, of the individuals which had removed the divine truth from their souls through their unhuman actions. Some people had said that noetic waste, or spirits, or their principle of conscience lies suspended for an undefined period of time into a non-space essentially customed, a secured berth of expiation, where they doesn’t and couldn’t do anything else than to think about their anti and pseudo-divine deeds, deeds which destroyed something which wasn’t made by them and neither was theirs, which annihilated a divine property, sending to death a human body.

Also, in the movie Twin Peaks he contemplated a metaphor of this non-space, a true niche of transcendence with valves in existence, where for those blocked there was reserved a wailing subsistence for an undefined period of time. A place where the laws of space aren’t respected anymore and the time itself flows in a different manner, in each direction and more quickly, but enough slowly to soak with pain every pore of your soul. Maybe even the pain of the deeds which you didn’t make, but which had been assumed by you and for which you had been putted to pay. Or maybe that you did a mistake daring to open that gate of Hell, in the same way in which had done the goodman Dale Cooper, for example, that one for which the angel keeps praying.

But him, Bogdan Hermes, what guilt could have him, what kind of sins did possible this experience for him that to be constrained to live in this reign of existence?

He know that nothing from what happens in the world isn’t a non-sense, and he also know that nothing from which he had done while he was alive, while he was a human, wasn’t unforgivable. At least, he didn’t do any grave enough mistake that to deserve an eternal suffering, concept which seems to be taken from Inferno of Dante Alighieri. But what mistakes had done Beatrice to be sealed in the deepest circle of Avernus? Though, that one was just literature, and even one by the best quality, one which gave reference to the main qualities of human being, one which exposes you, as reader, to the caudine forks of mimesis and catharsis.

He thinks again at that moment, which even now it seems to him as being so odd, the episode of meeting that boy on boulevard, in the heart of the day, in a neighbourhood full of meanings, meanings belonging both to his personal history and to the history of the country where, for a while, he lived. He had never seen him until then, but he knew that, somehow, would have been possible to meet each other, even that they should had to be together. As an astral signature or karmic bond kept them together. Bogdan felt that this boy was close to him in a spiritual way, and that this boy is more alike with him than most of the people which he had knew in his short life, so close to him that common memories, mutual knowing under the temporary pretext of life, all these had became useless. And though would have been better if he had known him.

With the eyes of mind he saw again that place from the boulevard, buildings and suspended cables, shops and phone booths, but nothing from what he perceived wasn’t identical with what he had perceived then, on his birthday. His first birthday…. enjoyed outside of the usual space and time. Outside of the conventional space and time. He understood that what it was shown to his senses in present is the picture from now, constantly moving, of that piece belonging to the space-time puzzle. A metamorphosis in pictures, having the gift to express the dynamic nature of the world. He just know it. He felt in the depth of his being that he sees that place as it looks now. How? This neither him wasn’t able to answer for himself. Maybe thanks to the power of the disembodied mind, maybe due to the good-will of Divinity, anyway, the answer was less important.  He had a profound regret, and if he would had tear glands probably that he would started to cry. He felt sorry because of his own death. He was aware – now it was even sure – that there is life after life, an extra-reason for hoping that he will escape from that dead end of nature, place where he was incarcerated for the moment, but, even if he would had the guarantee of a Paradise expecting for him, he wouldn’t succeed to master the deep regret that appeared in his mind. He cried with ecto-plasma tears, or maybe that he cried with neutrino tears. But it was a state more profound that the most noisy crying from his life time. Wasn’t a crying or a wailing able to wash the retina of his eyes, to clean his sinuses, to burn the ballast of his negative feelings, but was a catharctic crying, which cleaned even his spirit, which gutted and purified the lotus flowers belonging to the deepest self of Bogdan. Belonging to a self which was non-self, and that wasn’t his anymore. He even didn’t know how much it was metaphor and how much it was experience from what he felt. It was a crying which made him lighter, although light he was anyway, a neutrino flake without any physical reference. He felt that if he would succeed to discover the true meaning of his terrible sadness, then he would overcome his state, then he would escape from that cell of non-space and would go where he would have to go immediately after the bounds of his young body were wildly cutted. The undertaker-shop was gone, the whole neighbourhood looked different, but it was obvious that that was the place wherefrom everything begun. He understood that after the last and the most atrocious of hits his body died. Then he had died. The film of earthly memories was broken also, and thereafter he didn’t feel or think anything. The complete darkness covered his eyes until he was projected there, in middle of the street, pushed by an unknown force. But why just there, and precisely on September 22, on his birthday and his death day also? It passed enough time between the moment of his death and his reemergence that the latter had became meaningless. “Maybe this should had to be my destiny, and because I died earlier, I didn’t succeed to fulfill it, maybe even in its essential parts!” thinks Bogdan. “Love is the most important thing, Bogdane!” didn’t bother to tell him, Lavinia, the psychoterapist, during their sessions.  “This is another reason for which are accepted and practiced so many types of psychoterapy, including terapy through faith, which doesn’t belong to us, psychoterapists, but which is a terapy as any other, having the alternate name of fido-terapy. How otherwise could you explain so called cases of demonic possession, you, as modern and cosmopolitan citizen of this century? Do you beleave that those individuals are really mastered by psychic forces from outside of their bodies and which are beyond their control? No way, they have a deficiency in area of love, Bogdane! Our suffering, our pain, including the Buddhist sense of the word for it, is caused by love, by its lack, more exactly! We have, all of us, a fundamental affective and emotional deficiency! You didn’t love yet in the true meaning of the concept, or at least you did not love at the proper vibration and because of that you will not succeed to be truly happy whatever would be your destiny since now, here or anywhere else. Certainly that Lavinia didn’t make a mistake regarding thins thing, which otherwise she had guessed from the first place, before she had discovered Eastern metaphysics, and which was known by her probably since she was only a child.

But only now he succeed to feel and understand this fundamental truth. In his life Bogdan needed love, as anyone else after all, but the magnetic power of destiny drew him here, working as a spring. At least now he knows that all these had to happen. If love is the main power from Univers, which can heal everything, then without any question love had drawn him here, even after death, to show him what had to happen in his life, how his life had to look in a fulfilled form. Thinking at this subject he felt how really become lighter, more lighter, as something would emptied him of his content, this of course just for the case where disembodied souls could be considered as being owners of any content, even of an immaterial one. Only now he understood the meaning of the power of love, so praised by the various religions of humankind, so appreciated by the biggest writers, some of them being from the same country with Bogdan. The power of love which makes things and aspects, the Love with capital letters, liberating and creative power.

While feeling of relief grew, the urban picture became darker, the shapes and colors became evanescent, becoming at the first moment more fluid, more intertwined, as in a super-natural  kaleidoscope. After that, those shapes and colours merged together producing an amorphous mass of opaque substance which should had to be lost in the dark. When he thought that the movie was broken again, this time forever, a circular hole was opened within that fabric of darkness. A beam of light made visible the space from behind of that eye and thus, watching beyond the fissure, he saw the windows of a flower-shop. The flower-shop, he just knew this – as he also had known, when he was projected by the power of his own thoughts in the place where he met or he had to met on that boy, having no more than 25 years old – that there was the place wherefrom his after-life will continue, as he had known that the flower-shop took the place of the undertaker-shop. He saw bouquets of flowers, including the magnificent China roses, which were so loved by him, flowers next to flowers, bouquets over other bouquets, multicolor, white, yellow or red, orange or violet, shades and main colours, wrapped in plastic or kept in vases filled with water. There were also crowns, were even flowers for weddings or baptisms, the imperial lilies and roses with rainbow shades, flowers extremely different and beautiful in the same time, each of them being unique in their species, as some angels of the vegetal reign. He almost was able to touch them, he almost felt their smell, he almost succeeded to enjoy the miracle of their existences.

Quoting a philosopher, neither him didn’t know which of them it was,  ‘You can not cease to wonder for the fact that the world exist, even more because would have been possible not to be!’

Thereafter, the shades and the colors became more and more unclear, the shapes joined together composing  geometrical structures more complex, and Bogdan knew that the magical moment came to end. The epiphany was finished, but he had the feeling that something more important and more touching will happen. The vortex re-created in space-time will be reabsorbed, willing maybe to desecrate the magical gate which was opened until now. To desecrate it closing it.

Or maybe that, in fact, the special nature of these places and memories is precisely the necessity that they to remain untouched or, even if they are tasted, to be tasted only for a very short moment of time, letting them to preserve their freshness and avoiding in this way their early withering and dieing. But what means few seconds for somebody who is placed within a non-space from behind or from beyond of the world? Maybe that is the counterpart for a few hours, for some days, or maybe for entire years! Anyway, the events happened with a super-natural speed. Therefore, as I said, even this last bond of him with ordinary space and time was erased by the jagged pen belonging to the scribe of fates. Immediately after the gate was closed, a powerful light, irresistible, wrapped him in his whole being, coming from inside, from himself, as would had been always there, just waiting for the proper moment to be discovered and used. Bogdan became one with the light and begun to float in an enchanting décor, antipodal from that in which he lingered until then. Then he had another understanding, another feeling, behind of the physical mind, behind his feelings, beyond his intuition. Then he knew that another chance was gave to him: he will be born again and he will find his happiness this time, because the essence of his being told him that.

Ladytron – Burning up

Share this:

 Tu vrei sa traiesti vesnic- sau cel putin mult mai mult? Un viermisor care se afla in acest moment sub investigatia unei echipe de cercetatori britanici si americani ar putea sa detina indiciul unei vieti mai lungi si mai sanatoase.

Viermele nematod microscopic, Caenorhabditis elegans, traieste in mod normal doar 20 de zile, perioada dupa care de regula se contracta si moare.

Insa acum oamenii de stiinta, utilazand substante destul de simple, au reusit sa ii dubleze durata de viata. Si, cu putin ajutor din partea mustelor si a soarecilor, si, posibil, a porcusorilor de Guineea, sunt pe cale sa descopere ceea ce ei cred ca poate sa fie ‘elixirul vietii’.

Rezultatele experimentelor, publicate in ultima editie a revistei Science, arata ca echipa de cercetatori a reusit sa intarzie procesul de imbatranire si astfel sa amane moarta naturala a acestei specii de vierme.

Dar aceasta poate sa functioneze in cazul oamenilor?

“Imbatranirea este o stare”

“Aceste rezultate sunt primele indicii reale pe care le-am avut in favoarea asumptiei ca imbatranirea este o stare care poate sa fie tratata printr-o terapie chimica adecvata,” spune Simon Melov, membru al echipei a Buck Institute for Age Research din California. “Studiile urmatoare asupra organismelor superioare care vor fi efectuate in viitorul apropiat ne vor ingadui sa raspundem daca trebuie sau nu sa reconsideram imbatranirea ca fiind inevitabila.”

Cercetatorii au utilizat doua substante destul de simple pentru a copia modalitatea naturala a organismului de reducere a influentei negative cauzate de ‘radicalii liberi ai oxigenului’ – forme reactive chimic ale oxigenului care in mod normal sunt sintetizate prin metabolismul animal. Acesti radicali liberi ataca tesuturile sanatoase si ADN-ul daca sunt lasati sa persiste necontrolat pentru suficient timp.

Substantele folosite sunt versiuni sintetice a doua enzime naturale, dismutaza superoxidica si catalaza. Functia lor in cadrul organismului este de a ataca exact pe acesti radicali liberi destructivi si sa-i descompuna in molecule inofensive de apa si de oxigen.

Viermii care s-au dezvoltat in prezenta acestor substante au trait intre 30 % si 120 % mai mult decat cei care nu s-au aflat intr-un astfel de mediu. La scala umana, aceasta initiaza posibilitatea unei durate de viata de 120 de ani, si poate mult mai mult de atat.

“Suntem uimiti de ceea ce vedem la microscop pe masura ce experimentele inainteaza,” spune un alt membru al echipei, Gordon Lithgow, conferentiar senior la University of Manchester din Anglia. “In timp ce viermii netratati incep sa moara, viermii tratati cu substantele anterior mentionate inoata liberi, plini de viata.”

De fiecare data cand experimentele au fost repetate rezultatele au fost aceleasi. Echipa a constientizat ca aceasta este ‘ceva destul de semnificativ’. Insa Lithgow avertizeaza: “va fi necesar sa muncim intensiv pentru a afla cu exactitate ceea ce se intampla acolo”.

“Este o idée ridicol de simpla aceea ca imbatranirea se datoreaza presiunii oxidante, insa toate informatiile indica aceasta,”adauga el.

Experimentele pe oameni vor incepe in curand?

Investigatia este sustinuta de alte cercetari, facute pe mustele fructelor si pe soareci. Mustele fructelor care sunt beneficiarele unor mutatii genetice care le-au crescut numarul de antioxidanti pot sa traiasca pana la 75 de zile, in conditiile in care viata lor medie este cifrata la 45 de zile. Soarecii avand mutatii genetice similare traiesc cu 30 % mai mult.

Experimentele pe oameni ar putea sa inceapa in curand. Pacientii implicati sunt cei care sufera de iradieri, care au drept efect generarea de radicali liberi, si care, la randul lor, conduc la cresterea presiunii oxidative.

“Aceste substante au fost de fapt dezvoltate pentru ca sa atace bolile care se datoreaza presiunii oxidante,” spune Lithgow. “Acestea sunt afectiuni care sunt asociate senectutii, precum Parkinson si Alzheimer, boli in cazul carora se considera ca presiunea oxidanta este un factor.”

Anumite diete alimentare s-ar putea sa se afle in aceeasi directie. Cercetarea a demonstrat ca aceia care tin regim – multi dintre ei involuntar, in parti ale lumii unde hrana se afla in cantitati reduse – traiesc mai mult si sunt mai sanatosi decat cei care mananca mai mult decat organismul lor necesita. Sobolanii si soarecii costelivi, avand o dieta minimala, traiesc de asemenea cu o treime mai mult decat verii lor mai avizi.

Scopul cercetarii curente nu este acela de a creste durata de viata, desi aceasta s-ar putea dovedi ca fiind un efect secundar. Oamenii de stiinta vor sa imbunatateasca perioada de sanatate, crescand mai degraba calitatea decat cantitatea vietii pentru aceia care reusesc sa termine cursa de soareci a vietii si [vor sa] acce[a]d[a] la paradisul pensiei.

The article can be found at: New Drugs Make Worm Live Twice as Long

Share this:

 Lady Gaga, whose real name is Stefani Joanne Angelina Germanotta, is in this moment one of the most notorious and commercially successful pop singers from the whole world, succeeding to attract fans even from the rock spectrum of music market.

I think that I am myself in this rare situation because, despite being a big fan of rock genre, I fell in love with her music from the first time. I assume that the recipe of her extended success consists mainly in the messages of her songs, which are written for addressing a large audience and are well conceived, reaching far beyond our daily thoughts, emotions and needs. Using different words to describe her messages, I would say that the lyrics belonging to the brand labeled ‘Lady Gaga’ have the deepness of rock songs and ballads, competing from this point of view with the best musicians whose songs are listed to Dark Lyrics website, all of them being rockers.

Yes, indeed, I really felt the need to search for her lyrics on Google and I was surprised a bit that her songs doesn’t belong to any rock music archive!

What I want to express is that Lady Gaga can not be dubbed easily as being just a pop star for the simple reason that this musician owns many of the features specific more likely to a rock star.

Her debut album, called The Fame, belonged though to pop genre, but was able to show to the world that a new and real star was just borned. I think that Paparazzi, Just Dance and Poker Face were the most beautiful tracks, keeping in mind that Love Game and Boys, Boys, Boys were also wonderful samples of music. Her second cover, The Fame Monster, contained few additional songs, which gave her the full worldly recognition. Of course, this album isn’t confined at Alejandro, Telephone and Bad Romance being equally famous.

But only Born This Way album, which inspired also the name of her international tournament, shaped the current complete image of the artist, one which doesn’t allow to any art critic or esthetician to label her as being just an unbelievable good pop singer. This album, which includes a song bearing the same name, was an excellent opportunity for the artist to articulate his support for LGBT community and to confirm his sexual orientation- Lady Gaga being a declared bisexual woman. But the most important thing for her development as musician is the fact that her last released production cancels the previous borders between pop and rock.

For example, songs as Bloody Mary, Judas or Mary the night tend to jump in the black and profound domain of rock, despite the fact that they can claim themselves only from the artistic category of pop, and, at the other hand, I can assert that the messages of all songs from this album are characteristic to rock pieces, even when is obvious that they belong to pop, as is the case of Edge of Glory.

Share this:

Hohotele interminabile ale lui Sydonay reverberară în întreaga hardughie şubrezită a Paradisului cauzând pagube inestimabile cu ochiul liber şi cu mintea nebaută. Desperat peste măsură şi asudat ca un armăsar călărit de regina Maria Tereza, Emmanuel trăgea ca posedatul de candelabrul improvizat din gloriosul trup al lui Sydonay, în încercarea frizând imposibilul de a-i smulge lanţurile de pe ea şi de a o restitui genunilor infernale cărora le aparţinea.

“O sa ne prindă, descreierato!”o ameninţă Emmanuel cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă.

“Poate dacă te-ai fi gândit de la început să-ţi foloseşti toate extremităţile nu am mai fi ajuns în situaţia asta penibilă!” îl sfătui Sydonay, fie şi post coitus, pe mai tânărul ei curtezan şi inchizitor, deopotrivă.

“Taci, muiere!”se enervă Heruvimul, simţind cum îi creşte tensiunea eterică.

“Eu sunt Decarabia, de zece ori turbată şi nesatisfăcută de cea din urmă prestaţie a mucenicului de la picioarele mele, eu sunt Asmodeus, arhidiavolul, eu sunt Lilith, regina întunericului, eu sunt Lucifer!”spumegă Sydonay, luminând chilia ca un pom de Crăciun proaspăt pus în priză.

Emmanuel nu reuşi decât să desprindă lanţul gros din tavanul coşcovit al chiliei de negocieri. Drept efect, Sydonay se prăvăli peste masă cu un zgomot surd, dar adânc, rupând ceea ce mai rămăsese din aceasta. Regina Infernului începu să râdă din nou ca apucata, susţinută fiind în vocalizele ei de myriadele de suflete pe care le absorbise de-a lungul eonilor de activitate ecumenică. Văzându-se constrâns de situaţia de urgenţă creeată, Emmanuel îi aplică un plasture în cel mai veritabil stil emo, spre a-i reda liniştea atât de necesară tuturor sufletelor, indiferent de regnul lor de provenienţă.

“Era musai!”făcu Emmanuel şi se duse la uşă ca să verifice dacă vreun colocatar remarcase bairamul nephilimic care se dezlănţuise în modesta lui odaie. Nu se auzi niciun zgomot, exceptând respiraţiile reţinute a zeci de Puteri, de diferite ranguri şi orientări doctrinare, care se îngrămădiseră în faţa uşii chiliei prea-cucernicului Emmanuel, Heruvimul Cetăţii Cereşti Eterne.

“Ce deştepţi se cred, zdrenţăroşii, dar dacă au impresia că pot să fie mai şmecheri şi mai perverşi decât mine, atunci se înşeală amarnic!”îi şopti el lui Sydonay, care se zbătea pe podea asemeni unui peşte pe uscat. “Poate dacă le voi da drumul ăstora înăutru o să te fac să-ţi goleşti maţele şi o să recuperez cheia ca să te fac scăpată de aici! Crede-mă, ăsta nu este un loc în care să vrei să te mai întorci, nici măcar odată la un ciclu cosmic!”

Auzind aceste ameninţări blasfemiatoare şi potenţial profanatoare, Sydonay începu să sâsâie şi să urgisească, fapt care-l derută pentru câteva momente pe Emmanuel, care începu să caute şoareci printre crăpăturile podelei.

“Poate că ar fi mai bine sssssă comunicăm prin clipiri de ochi!”îi sugeră el invitatei sale.”Deci vrei să vină norodul sau stăm aici până la Ziua Judecăţii?”

 

Jos, mult mai jos, în spaţiile abisale ale Avernului, bunul Bune tocmai îşi terminase o altă zi de lucru, şi, fredonând plin de voie bună o incantaţie druidică, îşi securiza uşa cavoului de lucru cu o mână, în vreme ce în cealaltă îşi purta elegant halatul de serviciu, chirurgical, de culoare verde-limè. Pe aleile subterane ale acestui non-spaţiu se perindau zeci de figuri demonice, într-o alegorie complexă, fiecare având o sarcină sau o destinaţie precisă. Stolas, de exemplu, se precipita pe scările care conduceau către catul imediat superior, cu eterna lui ţinută ravisantă, de corb recent deshumat, purtând în ghearele lui lăcuite şi ojate capul vorbitor al altui nelegiuit. După accent şi după debitul verbal nu putea să fie altul decât Socrates.

“Şi când Aristocles, ingratul meu eromenes, a spus, în Politeia: “kateben tou Piraia!”, să ştiţi că a minţit cu înverşunare, pentru că eu voi avea de-a pururi alibiul de mă fi găsit în acea perioadă sub directa supraveghere a soţiei mele, buna Xantipa!”protestă el, plin de elocinţa caracteristică, care şi-l condusese, de altfel, la onorabilul lui sfârşit, otrăvirea cu storcătură de frunze de mătrăgună.

“Taci, nu vezi că încerc să urc la sublaternii mei care se ocupă de furioşi? Se pare că nu eşti atât de eretic pe cât eşti de zurbagiu, bastard de-al lui Dionyssos ce-mi eşti!”îl apostrofă paternal Stolas, dându-i un bobârnac în tigva cheală şi rezonantă, asemeni unei tobe tribale.

Foras, o dihanie umanoidă şi albinoasă, mergea agale, având timp să-i dea bineţe venerabilului Agares, care circula regulamentar călăre pe crocodilul lui de lucru, ţinându-şi mâna stângă, înmănuşată, întinsă în aşteptarea şoimului său care-şi făcea de lucru în coşul de gunoi de la colţul aleei. Foras tracta după sfinţia sa două pachete de formă umană, însângerate şi înnămolite mai ceva ca la Waterloo, în timp ce reda din memorie citate din Cartea egipteană a Morţilor. La răstimpuri rare, însă regulate, pachetele umane care greblau aleea în urma lui aduceau completări inoportune, sub formă de negări, reproducerilor din interogatoriul lui Anubis articulate de Foras.

“Las’ că ne continuăm noi discuţia la etajul de jos!”îşi alintă el, înţelegător, pachetele.

Bune privi cu empatie peisajul citadin care se derula prin faţa retinelor celor şase ochi ai săi, localizaţi în cele trei capete de-ale sale, şi-şi urmă drumul spre popota de serviciu, un restaurant cazon extrem de ospitalier şi cu meniuri din cele mai diversificate.

Ajuns în faţa cantinei unităţii, o construcţie trainică, cu structura de rezistenţă din femururi omeneşti de cea mai bună calitate, tinere şi bine crescute, şi cimentată cu intenţii bune concretizate în aur, dădu la o parte uşile batante şi păşi în holul principal arborând o mină tonică, demnă de un funcţionar infernal de cea mai joasă speţă şi specie, ceea ce cu modestie şi recunoştea că este.

Îşi salută comesenii cu parşivenie şi se aşeză la o masă de spiritism din schelet de mamut.

“Meniul obişnuit!”gesticulă el către chelneriţa împieliţată care se proţăpise lângă masă. Era o tânără draciţă îndrăcită, înaltă de un metru şi nouăzeci de centimetri, şi care-şi purta cu circumspecţie masca de gaze pe moacă, spre a se proteja de damful specific al muşteriilor ei, regulaţi sau neregulaţi. Tânăra se înclină cu graţie, atingând cu vârfurile celor opt sfârcuri ale ei podeaua îmbibată de pământul şi de excrementele unui întreg cartier.

”Clientul nostru, stăpânul nostru!”îngână ea potrivit regulamentului interior al stabilimentului, după care se răsuci ca un titirez pe două picioare şi se făcu nevăzută în spatele draperiilor rufoase, din lenjerie purtată, ale bucătăriei.

Contemplând aripioarele dorsale ale chelneriţei, bunul Bune îşi aminti de tinereţea sa, adică de perioada din veşnicia lui de dinaintea însurării lui cu Moldaminia, vremuri când Bune obişnuia să-şi polenizeze sămânţa lui cea nobilă şi inepuizabilă atât la suprafaţa pământului, cât şi sub el, pentru o mai bună fertilizare a solului.

 

Gândurile îl purtară către noaptea de pomină petrecută la staţiunea balneo-climaterică de la Sodoma, unde turiştii puteau să facă împachetări complete şi definitive cu ciment. Acolo, într-un cămin umil, dar primitor, ţinut de trei surori, se întrecu pe sine însuşi doborând recordurile mondiale şi olimpice la performanţă erotică indoor. Euterpe şi Urania, căci şi despre ele este vorba, îl omeniră şi îl îndraciră în cel mai autentic stil elenic şi pan-european. Întâi îl unseră cu ulei de măsline, după care începură să-l maseze pe întreg corpul, precum nişte adevărate profesioniste ce se găseau. Salivând necontrolat prin cele trei guri de foc ale sale, Bune nu se mai putu stăpâni şi o înşfăcă pe Urania de talie, o întoarse cu spatele, şi îi făcu ceea ce un drac de bărbat ar trebui să-i facă unei femei de femeie, cu o mică diferenţă de loc datorată impreciziei trebuinţei urgente. Euterpe, spre a nu-şi nesocoti reputaţia, i se cocoţă pe spinare şi, înfingându-şi gleznele în coapsele armăsarului demonic, începu să chiuie şi să dea din mâini precum o prinţesă din basmele chinezeşti cu dragoni. Polyhymia, sora mai vârstnică a celor două, îşi făcu simţită prezenţa lipindu-şi sânii generoşi de feţele ducelui iadal. Bune începu să lingă şi să scoată limbi de foc, greşind din când în când cadenţa, spre extazul masochist al Polyhymniei, care era polimorfă. După ce termină cu Urania, Bune o înşfăcă pe Polyhymnia, care, având atuul experienţei, îşi lepădase hainele încă din curte, păşind în casa părintească aşa cum intrase pentru întâia dată, nepurtându-şi cu sine decât iubirea pentru bărbăţie şi cordonul ombilical. De data asta locul cordonului fusese luat de un bici noduros, bun să hrănească cu jar întreaga stirpe a lui Bune. Bravul duce asuric zăbovi între sânii ei, în vreme ce veterana îl izbea cu însufleţire peste fesele domniei sale, fese care sugerau două semiluni mâncate de vârcolaci.

“Nu mai da mamă că ţi-o da şi eu cât oi putea!”scâncea, ca un prunc, Bune. Din cauza trepidaţiilor Euterpe se prăvăli de pe grumazurile dragonului chinezesc şi ateriză pe podeaua dureros de tare a Sodomei cotidiene. O coadă zdravănă i se încolăci de mâini şi de picioare şi o urcă fedeleş în pat, unde Urania, devenită geloasă, purcese să-i pice ceară pe abdomen şi să-i dezmierde degetele de la picioare cu acul de cusut eroicei sale surori.

Una peste alta, a fost o noapte memorabilă, un motiv în plus în virtutea căruia a doua zi Sodoma avea să fie rasă de pe faţa pământului.

 

“Masa Excelenţei Voastre!”lătră chelneriţa, dezvelindu-şi dinţişorii aliniaţi simetric, pe patru rânduri suprapuse.

“Mulţumesc, dragă!”zâmbi ducele, adoptând o figură serioasă, aşa cum se cuvenea într-un loc public şi într-o calitate oficială.

Intestinele aburinde cu garnitură de mere de-ale lui Adam îl îmbiară să-şi abandoneze amintirile şi să se aştearnă la mâncat. Chiar în clipa în care mirosea un maţ mai apetisant, un strigăt ascuţit se sparse de pereţii cantinei.

Ceva important urma să se consume. Un lucru cu greutate istorică se va întâmpla. Dar care ar mai putea să fie acesta?

                                                           Va continua

Share this:

“Cine îndrăzneşte să mă deranjeze din timpul programului?”şuieră Bune cu toate cele trei capete ale sale, asta în ciuda obiceiului său de a vorbi prin stomac, semn al faptului că fusese enervat peste putinţă. “Nici nu s-a făcut încă ora prânzului şi căzăturile astea vor să mă facă să-mi stea tortura în gât!”

Un nou set de opt lovituri se abătu asupra chepengului din lemn al cavoului de lucru al lui Bune. “Intră!”scrâşni ducele demonic de rang asuric, apăsând pe butonul negru al telecomenzii.

În cavou se prăvăli un diavol liliputan şi noduros, cu pielea verde şi o coadă nesfârşită, care-i rămăsese afară, unde avea să-i şi stea pe toată durata conversaţiei.

“Probleme, Sancitatea Voastră, necazuri mari se întrezăresc dincolo de mantaua răhăţită a Pământului! Alexiel, şeful Serviciilor de Spionaj Inter-Raional, a mirosit că treburile sunt în curs de împuţire între Emmanuel şi Sydonay a noastră, aşa că l-a înştiinţat cu limbi de foc şi de mânie pe Uriel, ministrul Afacerilor Interne Paradiziace şi Erotice, care a şi demarat o anchetă în trombă, în urma căreia un echipaj specializat, format din psihologi şi diplomaţi ai AIPE, au avut o discuţie preliminară cu cei implicaţi. Însă, având în vedere natura fidelă şi amoroasă a tuturor chestiunilor de care se ocupaseră până acum cei de la AIPE, nu au scos-o la capăt cu cei doi. Mai exact, Heruvimul Emmanuel a susţinut că gesturile de tandreţe pe care le comitea în beneficiul lui Sydonay, chiar în clipa în care echipajul s-a instanţiat în chilia de negocieri, erau gândite şi simţite să crească presiunea psihologică asupra sus-numitei de aici, de jos. Fiind săraci cu duhul şi nefamiliarizaţi cu interogatoriile, cei de la Ministerul de Afaceri au înghiţit minciuna, dar nu ştiu cât o să mai ţină de acum încolo, Întunecimea Ta cea profundă şi corectă!”

“Şi de asta mă inoportunezi cu atâta gălăgie, tembelule!”se burzului Bune, buhăindu-şi bombastic capetele de balaur ce-i alcătuiau înfăţişarea de la gât în sus.

“Iertare, Sacralitatea voastră cea sacrosanta şi drăcoasă, am vrut să va ţin la curent pentru că informaţia înseamnă putere!”se scuză, candid, verzitura.

“Marş de aici până când nu-ţi fac coada tăiţei!”se isteriză ducele, salivând abundent.

Remarcând scăderea drastică a spaţiului locativ din cavou ca urmare a valurilor de spume care izvorau din gurile lui Bune, diavolul se buluci spre chepeng, încurcându-se în coadă ca mumia în bandaje. Cu ajutorul mai-marelui său, care-i aplică un şut de-l proiectă pe aleea învecinată, diavolul de serviciu părăsi biroul lui Bune, înfăşurat complet, ca un prunc al Apocalipsei.

“Hmmm, ce panicarzi sunt şi ăştia mai mici, dragă Amos!”ghiorăi Bune, înşfăcând cu voioşie un scalpel. “Stai să nu tai greşit!”îl somă el pe subalternul său ce se bălăcea în sângele propriu de când i se perforase toracele cu non-şalanţa unui chirurg bugetar, care-l caracteriza în momentele de deschidere sufletească pe medicul lui personal, Bune.

“Scuze!”bâgui el ruşinat.

“Omul este o operă de artă!”sublinie ducele, incizând acolo unde se cerea, sub nervul optic.

“Aşa este!” îi confirmă Amos pe un ton baritonal, profetic.

“Cred că va trebui să continuăm mai jos!”se plânse Bune, dezamăgit de timbrul vocii lui Amos.

Mai sus, în chilia de negocieri transcendente şi imanente a lui Emmanuel, acesta din urmă se chinuia în continuare să o facă pe Sydonay să-şi deverseze maţele, spre a-şi putea recupera cheile lanţurilor care o ţineau lipită de masă pe regina Iadului, ca pe o plăcintă de mere în care se puseseră prea multe fructe.

Îşi numără penele de un alb lăptos, care ar fi fost în măsură să o înfioreze şi pe cea temerară nemuritoare, de sus ori de jos. Începu să intoneze colecţia completă a psalmilor, cărora le adaugă un mixaj personal, cu elemente şamanice şi din creştinismul primitiv, însă nimic. Crăpă podeaua din cherestea, crăpă şi masa din lemn de nuc, însă Sydonay refuza să coopereze.

“Nu este vina mea că sunt constipată!”zâmbi ea ingenuu.

“Dacă ai mânca ambrozie şi ai bea nectar, aşa ca noi, crede-mă că ai sta mai mult pe tron decât pe scaunul de rugăciune!”o dojeni Heruvimul, neînţelegător.

“Să înţeleg că vorbeşti din experienţa ta?”deveni ea brusc interesată de viaţa lui Emmanuel.

“Să nu mai mă iei peste picior că te fac de comandă, de n-o să se mai uite nici un diavol la tine!”o ameninţă cadrul, care simţea că ard penele pe el de furie şi de dorinţă, deopotrivă. “O, Doamne, de ce mă ispiteşti în halul ăsta!”răcni el, simţind cum creşte bărbăţia în el.

“Nu te ispiteşte Dumnezeu, prostuţule, ci circuitele tale încurcate sunt acelea care nu-şi fac treaba!”

“Ce vrei să sugerezi, că nu aş fi în stare să te scot din circulaţie măcar pentru câteva secole?”

“Depinde la ce te gândeşti!”surâse Sydonay, flegmatică asemeni unei nimfe.

Extaziat la culme de atitudinea oaspetei sale, Emmanuel o atârnă cu lanţurile de tavanul pe jumătate putrezit, după care se urcă pe masă şi purcese la partea cea mai anevoioasă a tratativelor.

Sydonay se opintea pe vârfurile picioarelor, înălţându-se pe cât cu putinţă, pe măsura virtuţii sale, în încercarea-i perversă de a îngreuna misia mesianică a amfitrionului ei. Acesta bombănea nesatisfăcut, nereuşind să-şi folosească nici aripile din cauza spaţiului mic, nici accesoriile auxiliare, din cauza înclinaţiilor de gimnastă a intervievatei sale.

“Stai locului, că te trăznesc!” ţipă Emmanuel, ştiind că este pe cale să-şi piardă reputaţia de axus mundi si columna universalis, câştigată cu greu, după milenii de trudă silnică zilnică.

Îşi aminti, bunăoară, cum nu mai devreme de acum două mii de ani, de parcă ar fi fost ieri, fusese trimis pe Venus, însă în atmosfera spirituală a planetei, fireşte, şi nu în iadul vizibil cu ochii, ca să jurizeze o problemă legată de rebeliunea baştinaşelor, o specie de amazoane păcătoase, care se omorâseră între ele precum hienele pentru bruma de bărbaţi de pe Marte cu care fuseseră plouate.

Situaţia conflictuală creease o inflaţie de spirite dezîntrupate în atmosfera spirituală a lui Venus, aşa că, normal, Emmanuel a fost delegat acolo ca să rezolve problema într-un fel sau într-altul.

Cum printre victimele războiului civil se număraseră şi câteva îngeriţe şi arhangheliţe băştinaşe, Emmanuel întâmpină dificultăţi mult mai mari decât cele pe care le estimase iniţial. În loc să judece rebeliunea şi să separe grâul de neghină, se trezi crucificat într-un lan de porumb, ca o sperietoare de ciori.

Un diavol de prin părţile locului, care constituia, din câte se zvonea, reîncarnarea venusiană şi femeiască a lui Leonardo da Vinci, pictă în pânze apocaliptice scena martiriului Heruvimului, care fu şi sanctificat, şi beatificat, cu ocazia aceea.

În vreme ce trupul emaciat de la atâta diseminare de dragoste şi de învăţătură duhovnicească risca să se prăbuşească de pe cruce, Calypso, una din cele mai recalcitrante revoluţionare, binevoi să-i împlânte o pereche de piroane ruginite în încheieturile mâinilor, ca să-l stabilizeze. Euridice i se încolăci pe bust şi, în vreme ce-i frăgezea cu un bici şezutul rămas, în mod miraculos, neatins, îi aplică un sărut franţuzesc care-l transformă din Heruvim pedepsitor în drăcuşor cuminte şi plin de solicitudine. Galateea, mai practică, i se înfipse în mijloc, ţinându-se de gâtul lui şi izbindu-i-se ritmic în piept, asemeni unui ciocan care-şi îndreaptă statornic nitul. Agonizând, Emmanuel horcăia nerecunoscător, bâguind ceva despre dragostea divină şi neatârnarea sufletului. Calypso, cu aripile sale diafane de fluture infernal, fâlfâi în spatele Christului venusian şi se agăţă de crucea bălăngănindă cu o mână, în vreme ce pe cealaltă şi-o scăldase în părul bogat al Galateei, zorind-o. Galateea avea pielea tărcată în roşu şi galben, aşa că zgârieturile surorilor ei nu erau vizibile decât în partea stângă a corpului ei de aspidă. Ea ştia că aceasta era unica ei şansă de a ajunge pe culmile Paradisului, şi-şi jucă şansa cu bărbăţie, aşa cum numai un bărbat ar fi putut să joace.

Nesatisfăcută cu placebo-ul sărutului, Euridice deveni, la rândul ei, nervoasă, aşa că-şi băgă dezinvoltă mâinile în părul ornamental al Christului impostor şi, aburcându-se cu un efort acrobatic, ateriză pe braţul drept al crucii, cu picioarele desfăcute şi mâinile întinse în faţă, în semn de rugă.

Însă aceste evenimente se derulaseră cu mult timp în urmă, cugetă aprins în sine-şi Emmnuel, iar asemenea rebeliuni trebuiesc corectate şi înnăbuşite in nuce, pe cât se poate şi în acord cu virtutea fiecăruia. Uriel, de exemplu, prefera să le înnăbuşe în sânge, însă Emmanuel era mult prea rasat şi prea bine îmbrăcat ca să nu se dezbrace de preconcepţii şi să nu recurgă la metode mai elastice, care să se muleze pe specificul cazului.

“Hait!”un gând teribil îl fulgeră dintr-o dată “Am uitat prezervativul!”

Sydonay începu să dea hohote unui râset molipsitor şi care nu prevestea nimic bun.

Ceva important urma să se întâmple. Lucruri nebănuite urmau să aibă loc chiar sub ochii minţilor noastre. Dar ce? Oare ce se mai putea întâmpla?

                                                 Va continua

Share this:

“Dacă iadul este undeva pe pământ, atunci înseamnă că eu nu am făcut suficient ca să-l merit!”spuse Amos, scoţându-şi suliţa din paleocortex, dar fiind încă, în mod miraculos, raţional şi perfect conştient de sine însuşi.

“Cum doreşti!”dădu din umeri, indiferent, Bune, diavolul asuric responsabil cu torturarea păcătosului. “Dacă crezi că o să-ţi amâni moartea pentru yuga sau eonul ăsta, atunci te înşeli amarnic. Dimpotrivă, până ce yuga se va fi încheiat, vei fi murit de n-şpe milioane de ori, fără ca măcar să-ţi fi găsit consolarea anorgasmică a vreunei Valhalla vremelnice! Şi ştii pentru ce, pen’ că acilea nu ne aflăm în Paradis, semavolnicule şi pariorule, iar Dumnezeu a ales să te taie pentru fiecare dintre păcatele tale, cu gândul, cu vorba şi cu fapta!“

“Asta semnifică că Gilles de Reis trebuie să fi fost făcut carne de consum de mult!” bravă proaspătul mort.

“Bătrânul Gilles e pâinea lui Dumnezeu deja, l-am făcut salam de cal de atâtea ori că acum a început să necheze şlagărele Edenului! Colegul meu, Caym, l-a luat în primire, deşi părerea mea este că Sydonay era cea mai potrivită pentru dânsul, însă Domnia Ei este ocupată în continuare cu Emmanuel!”

“Emmanuel, păi de când au ajuns îngerii în Iad?”se holbă sângerând ambiguu Amos. “Greşit, cetăţene!” scrâşni ticăloşia sa, arzându-i un topor în torace dârzului Amos, “Diavolii, sau, mă rog, diavoliţele, au ajuns în Rai ca să ducă tratative cu impostorii de pe acolo!”

“Aha!” răcni deschis în rană şi înţelegător Amos, în vreme ce-şi extrăgea viril arma albă din stern, “Asta înseamnă că l-a pervertit pe Emmanuel, că altfel nu văd ce ar avea de făcut împreună, acolo, printre floricele!

“Floricele, pe toţi îngerii!” înjură Bune, atrăgând dojeniri din partea colegilor de lojă, care începură să guiţe ca posedaţii. “Emmanuel se tot chinuie s-o exorcizeze pe Sydonay, însă ei a început să-i placă, aşa că a înghiţit cheia de la lanţuri, iar Emmanuel nu mai poate să scape de dansa nici să vrea! E treabă complicată, lucru tainic, ce vrei ghiaurule! Acum Emmanuel e cel care suferă şi Sydonay se distrează, asta până când o începe să plângă şi să vezi atunci cum o să vomite Sydonay a noastră şi chei şi maţe, şi o s-o rupă la fugă cu prima ploaie când o vedea ce înseamnă dragostea angelică! Însă fraierii ăştia nici nu ştiu ce ne displace nouă! Iar acum să revenim la ale noastre, unde voi să-ţi înfig secera, în peroneu sau între fese?”

“Unde vrei tu, amice, nu am preferinţe, cu atât mai puţin acum, că am ajuns la andropauză!“

„Ai vrea tu să fie andropauză, tovarăşe, când o să termin cu tine, nici ciclu nu o să mai ai!“se lăudă Bune, binevoitor ca un râu de pucioasă care ţi se revarsă pe gâtlej pe nepusă masă la un hotel de sub Bratislava.

„Ha, tu crezi că acum, că ştiu că iubirea şi lacrimile sunt punctul vostru slab, o să ratez ocazia asta şi nu o să le spun superiorilor voştri din Eden despre cum să va anihileze?“

„Dar tu crezi că o să mai scapi mort de aici?” întrebă retoric Bune. “Poate viu să mai dai mata prin Paradis, în clipa Judecăţii de Apoi, însă chiar şi atunci va conta foooooarte mult ce avocat îţi vei trage, amice!”

“Păi o să-l iau pe Keanu’ Reeves, el mă va trimite direct la Dumnezeu!”răspunse încrezător Amos, cu secera într-un umăr şi cu rădăcina candelabrului funerar într-altul.

“Ţţţ, nu cred că o să fie cu putinţă pentru că întrevăd că nenea Keanu’ Reeves o să-ţi fie coleg de etaj cât de curând!”

“Şefu’, un telefon important de la trimisul nostru de pe masa tratativelor!”se bagă în seamă un drăcuşor fercheş, cu cercei în tuspatru urechile sale şi terminat cu o coadă cât caltaboşul porcului.

“Nu vezi că mi-s ocupat cu hăcuitul!”i-o tăie categoric şi imperativ, aşişderea, Bune. “Telepatizează-mi şi pormă rezumă-mi, deci zi-mi!

“Să fie noapte!”

“Să fie noapte!”

“Cum spuneam, mi s-a comunicat că Emmanuel, înger extrem de versat şi de versatil într-ale diplomaţiei, a început să roază, impacient fiind, lanţurile de la picioarele lui Sydonay, tot vrând s-o trimită pachet înapoi la bărbatul ei. Sydonay a început să vomite şi a intrat în panică, nu cumva să-şi borhotească cheile de la mormântul sufletului, iar panica fiind mare, s-o umezit toată, iar lui Emmanuel a început să-i placă şi să vezi pomelnic! Cred că cât de curând o să-i ejecteze pe amândoi ca să-şi întemeieze Purgatoriul propriu! De frică să nu se afle mai sus, Emmanuel a bătut uşa odăii în cuie, iar colegii lui de salon au început să şoşotească că lucruri necurate se petrec în camera de catharsis, cum că lepra aia albă i-a sucit minţile lui Emmanuel şi nu o să mai aibă cine să-i judece pe păcătoşi şi să conducă oştirile divine împotriva luciferienilor, ăştia fiind noi! Cum auzim, numai probleme sunt pe teritoriu, iar Sydonay a început să răcnească că este cuminte ca o îngeriţă şi nu are ce să spună despre noi, că nu ne cunoaşte decât din strămoşi!“

“Ha, foarte tare poantă, păi dacă Sydonay va vrea să-şi fondeze Purgatoriul personal să ştie că Şefu’ al’ mare va veni personal să-i rezolve toate problemele, definitiv şi fără discriminare, că doar Şefu’ e poligam de formaţie, monogamia fiind o conjunctură eonică pentru că era Sydonay dată dracului de bună ce era, nu de alta! Eşti liber, sfinţia ta, cară-te că voi a-mi continua dialogul imemorial cu Amos!

“Deci, unde rămăsesem?”

“La umeri!” începu Amos să colaboreze în speranţa că-şi va scădea pedeapsa şi va rămâne cu ceva carne pe el.

“Co-rect!”se entuziasmă Bune, bine-voitor.“Ai mâncat ceva de dimineaţă?

“Doar supă de viermi cu pâine albastră de lichid cefalorahidian solidificat şi cu seminţe nedigerate de urzică!”

“Aha, asta înseamnă că nu o să ridici probleme deosebite la ceea ce doream eu să-ţi aplic, aşa că trecem la planul B!

“Care este planul B?”chiţăi Amos, începând să se îndoiască de bunele intenţii ale lui Bune.

“Taci din gură ca să-l putem demara! scrâşni promiţător Bune, agitând cu vitalitate un furtun pentru pomparea lichidelor în corpurile organice vii.

“Să mor eu dacă nu aţi rămas la nivelul Evului Mediu cu aparatura” se plânse tocmai Amos, regurgitându-şi supa revoltat.

“Tocmai tu vorbeşti, extraterestrule! Tu ştii cum se pedepseşte erezia în sistemul nostru!”

“Păi se pedepseşte sus, nu şi jos! protestă sincer Amos.

”Păi eu ce încerc să fac acum?”

“Şi nici măcar nu este erezie, că amândoi ştim ce am văzut în duba spaţială, colea, pe orbită, până să ajungem aici!”

“Informaţiile astea-s clasificate, aşa că tare-mi pare bine că vor rămâne acilea, în mormânt!”

Zgomotul fu spart de o lovitură năprasnică aplicată în cavoul de lucru al lui Bune. Cineva important urma să apară…. Ceva important urma să se întâmple…

Va continua

Share this:

 Dupa mai bine de o ora, cand astrul diurn disparuse deja dincolo de linia orizontului, ajunseram in zona portului. Era Los Angeles. Intamplarea oarba ma expulzase in apele teritoriale ale Statelor Unite, nu departe de portul Orasului Ingerilor. Nu putui sa ma stapanesc sa nu rad intrucat se parea ca evenimentele pline de semnificatie si coincidentele ma urmau si dincolo de mormant.

In cele din urma, yachtul ancora intr-unul dintre docurile rezervate navelor de agrement, iar cuplul descinse pe uscat, tinandu-se de maini. Hotarai ca este mai oportun sa merg cu ei, urmand ca ulterior sa vad ce aveam sa fac. Daca racnetele mele, decodificate de catre tanara ca fiind soapte mentale neinteligibile, ii provocasera acesteia o usoara migrena si o stare de neliniste, atunci corpul meu, care, desi imperceptibil simturilor celor vii, imi cauza totusi anumite senzatii si starii fiziologice, s-ar fi putut spune ca era afectat de o stare de disconfort oarecum asemanatoare, si probabil ca mi-ar fi fost foarte greu sa refuz un pahar de whisky, desi ramanea de vazut cum as fi reusit sa ma delectez cu nectarul acesta pamantesc.

Barbatul si femeia urcara intr-o masina neagra, cu tractiune integrala, parcata in imediata vecinatate a docului, in care ar fi incaput cu usurinta sase persoane. Ma strecurai pe fereastra deschisa pe bancheta din spate, uitand din pricina tulburarii mele de moment ca as fi avut posibilitatea sa intru direct prin portiera automobilului. Masina demara si se inscrise in traficul rutier, extrem de incarcat la orele serii in special pe benzile de circulatie care conduceau catre oras, cand majoritatea rezidentilor care isi petrecusera ziua in port se intorceau la casele lor.

Tarziu, dupa miezul noptii, masina parca undeva, nu departe de o intersectie dintre doua mari bulevarde. Era una dintre zonele rezidentiale ale megalopolisului, ferita partial de traficul infernal al centrului, si lipsita de zgarie-norii vizibili pe fundal, la kilometrii distanta de ceea ce parea sa fie locuinta cuplului. Pe durata drumului imi fusese dificil sa-mi adun gandurile, fiind constient ca ceea ce mi se petrecuse constituia o schimbare notabila de situatie, insa care, totusi, nu era de natura sa-mi imbunatateasca conditia. Cu alte cuvinte, eu continuam sa fiu mort, singura diferenta fiind aceea ca, poate printr-un efort de vointa, poate multumita norocului pur, reusisem sa-mi decern eu insumi premiul loteriei HEC, iar acum beneficiam de avantajele si dezavantajele comportate de o intoarcere intr-o “formula incompleta” in lumea celor vii.

“Ti-ai mai limpezit mintea, draga mea?”i se adresa barbatul femeii cu parul saten.

“Da, multumesc, acum ma simt mai bine!”zambi ea.

Avusei convingerea faptului ca minte. Era pentru intaia oara de cand ma stiam cand puteam sa garantez ca cineva nu spusese adevarul. Nu mai avusesem pana atunci un sentiment atat de puternic, categoric, privitor la afirmatiile cuiva. Concluzionand ca trebuie sa fie unul dintre aspectele pozitive ale calitatii mele de fantoma reintoarsa pe pamant, incercai sa-mi focalizez mintea catre femeia din fata mea. Un zumzet puternic, format din zeci de cuvinte, verbe, substantive, franturi de fraza impreuna cu emotiile subsecvente lor mi se succedara in minte pret de cateva secunde. Uimit, intorsei capul spre fereastra nemairezistand presiunii uriase care tasnise din mintea femeii catre constiinta mea. Cel putin acum stiam ca avusesem dreptate cand catalogasem raspunsul femeii ca fiind mincinos, insa eram nu mai putin debusolat de posibilitatile pe care noua mea conditie mi le punea la dispozitie. Poate ca, pana la urma, reintoarcerea pe pamant chiar reprezinta un premiu!

Cei doi coborara din masina. Incercai sa ies la randul meu, insa cum portiera era inchisa, trecui pur si simplu prin metalul acesteia, ajungand de partea cealalta fara nici cel mai mic efort. Oare de ce nu mai ma surprindea lucrul acesta? Probabil ca actuala mea conditie de fiinta dezincarnata prezenta anumite avantaje specifice, posibilitatea de a trece prin corpuri solide fiind unul dintre ele. Dar atunci, ma intrebai eu socat, ce rost a mai avut sa mai mimez o repriza de surf oceanic agatandu-ma de bara exterioara a yachtului, cand as fi putut sa patrund direct in compartimentele de jos ale ambarcatiunii? Si totusi, care a fost forta care m-a tinut agatat de tubul cromat al yachtului sau care mi-a creeat impresia ca asta este ceea ce se intampla? Probabil ca forta propriei mele constiinte, exact aceeasi forta care-mi permisese adineauri sa patinez printre gandurile incarcate de emotii ale femeii. De unde rezulta ca poate ca nu ar fi fost atat de rau daca m-as fi prelevat ceva mai des de acest rezervor nebanuit de energie care era chiar propria mea minte. De exemplu, puteam incerca sa ma deplasez intr-unul din locurile familiare mie, asa cum de fapt procedasem, insa la o viteza mult mai mica, atunci cand avusesem impresia ca m-am agatat de yachtul care ar fi putut sa-mi ofere salvarea dintr-un neasteptat infern acvatic. Asa cum procedasem, de altfel, chiar adineauri, cand statusem pe bancheta din spate a masinii pretinzand ca aceasta ar fi fost o conditie necesara a deplasarii mele in locul in care ma aflam acum. Dar oare chiar puteam sa fac acest lucru? Categoric, nu era decat o singura cale de a afla. Ma concentrai mental asupra cadrului din living room-ul casei in care locuisem si care constituise ultima imagine de care-mi mai aminteam: eu si cu Tudor, bunul meu prieten, jucand sah la masuta din fata canapelei. Nu se intampla insa nimic. Ma aflam tot acolo, in curtea casei celor doi americani, care tocmai urcasera treptele imobilului si se pregateau sa intre inauntru. Incercai sa ma focalizez asupra camerei, in detrimentul amanuntelor eterogene, precum esicherul, serviciul de cafea sau chiar bunul meu amic Tudor, care mai mult ca sigur ca nu mai faceau parte din decorul acesteia in momentul respectiv, la cine stie cat timp de cand parasisem aceasta lume. Insa, dintr-un motiv sau altul, saltul magic nu se realizase. Probabil ca reconstituirea postuma a corpului meu fizic necesita apelul la o impresie mai puternica si mai plauzibila a realitatii, care sa opereze asemeni unei proteze. Imi aminteam ca fusesem incredintat ca m-am agatat de yacht, fusesem convins ca ocup un loc pe spatiul banchetei din spate al automobilului, dupa cum probabil ca si crezusem ca sunt transportat de yacht catre tarm. Iar daca lucrurile stateau asa, atunci avantajele de a fi un spirit dezintrupat se limitau considerabil, si faptul de a depinde de iluzia materiala a miscarii pentru a realiza deplasarea dintr-un loc intr-altul ma apropia foarte mult de cei aflati in viata. Cum cei doi intrasera deja in casa, considerai ca este mai oportun sa ii urmez, desi nu vedeam ce as fi avut in comun cu doi americani necunoscuti care m-au pescuit si totusi nu m-au pescuit din apele din apropierea portului Los Angeles.

Odata ajuns inautru, incepui sa-mi ocup atentia cu lucrurile aflate pe politele de pe peretii sufrageriei de la parter, ignorandu-i aproape cu desavarsire pe locatari, ca si cum eu insumi as fi fost unul dintre ei. Cei doi aveau o biblioteca destul de frumusica, compusa din sute de carti si reviste. Bineinteles ca nu reusii sa rasfoiesc niciunul dintre titlurile ingramadite pe rafturile de wenge ale bibliotecii, insa incepusem deja sa ma resemnez cu limitele conditiei mele de fantoma. Un bar atragator era instalat intr-o cavitate din peretii living-ului, si se parea ca acesta beneficia de o utilare completa, nelipsind nici bauturile racoritoare, nici cele spirtoase, si nici atat de apreciatul de catre mine whisky. Glisai cu mana pe suprafata politei de sticla pe care se afla whiskyul, insa nu se intampla nimic. Ma simteam putin vinovat, asemeni unui spirit inca atasat de viciile sale lumesti, desi puteam sa jur ca dependenta de alcool nu fusese unul dintre ele, fiind mai degraba un moft monden convertit in obicei quasi-cotidian. Dorinta mea de a bea era determinata de trebuinta de a-mi reincarca bateriile dupa o zi pentru a putea sa-mi reincep activitatile cotidiene in ziua urmatoare. Altfel spus, era legata de dorinta mea de a trai. De fapt, eu doream sa respir din nou, doream sa fiu iar ceea ce fusesem, un om printre miliarde de fiinte asemeni lui.

Pierdut in gandurile mele, uitasem cu desavarsire de cei doi locatari de drept ai casei. Acestia se intinsera pe canapea si faceau dragoste intr-o tacere aproape solemna. Probabil ca erau de putin timp impreuna, iar pasiunea care ii unea era inca extrem de puternica. Nu eram prea curios sa vad cum ar putea continua interactiunile dintre cei doi, de fapt, ipostaza in care ma gaseam mi se parea ca fiind destul de indiscreta. Pe peretele opus bibliotecii era fixat un televizor cu ecran LCD. Aparatul era stins. Ma apropiai de el, asteptandu-ma sa-mi vad imaginea reflectata de ecranul mat, fapt care ca desigur ca nu avea sa se intample: suprafetele reflectante nu puteau oglindi corpurile invizibile. Incercai, in schimb, sa-mi imaginez ca as fi avut un corp real, din carne, oase si sange. Imi privii mainile albe, raspandind un miros de sare, si ma gandii la ceea ce in mod normal ar fi trebuit sa se gaseasca sub stratul lor subtire de epiderma. Vizualizai mental tesuturile de piele mai adanci, rosiatice asemeni miezului unei rodii, vasele de sange, de la artere la capilare, pe unde circula lichidul vital, de un rosu intens, oasele si articulatiile care sustineau intreaga structura a membrelor mele superioare si le confereau mobilitate. Stiind ca natura- sau poate divinitatea- pusese in joc atatea resurse doar pentru constructia mainilor unui om, mi s-ar fi parut indreptatit ca acestea sa se poata oglindi in ecranul unui televizor inchis. Era aproape nedrept sa-ti fie ignorata existenta, dupa ce aproximativ un sfert de secol te-ai numarat printre reprezentantii speciei dominante a lumii asteia! Uitandu-ma din nou la ecranul televizorului aveam sa fiu doar in parte surprins sa constat ca acolo se puteau distinge doua tuburi albe, presarate cu firisoare de par, care stateau suspendate la circa un metru deasupra podelei. Acestea se miscau incet, in functie de miscarile pe care le faceam, si pareau sa fie replicile fidele ale bratelor mele. Dupa un timp, cat i-ar fi fost cuiva necesar sa-si imagineze structura palmelor si a degelor sale, din cele doua tuburi aparura doua terminatii asimetrice, aproape circulare, si continuate cu cate cinci tuburi mai mici, de aceeasi culoare si consistenta. “Tocmai mi-am recreeat o mica parte a corpului meu!” aveam sa observ eu, incantat sa descopar inca una din posibilitatile oferite de noua mea situatie existentiala. Imi atinsei palmele una de cealalta si fui multumit sa constat ca gestul meu este reflectat intocmai pe suprafata plata a televizorului.

La doar doi metri in spatele meu, femeia cu parul saten se parea ca tocmai atinsese orgasmul. Neafectat de sunetele sacadate ale femeii, ma apropiai de televizor, si, profitand de faptul ca aveam mainile transpirate- probabil din cauza nervozitatii- trasai o linie verticala pe ecranul usor prafuit al aparatului. Vazand ca ecranul poate sa fie folosit ca o suprafata de scris, in mai putin de un minut dadui nastere unei propozitii complete. Amuzat de noile perspective deschise de cele doua maini pe care mi le-am gandit, ma indreptai spre biblioteca, dornic sa-mi exersez cunostintele de engleza. In spatele meu, mesajul astepta elegant sa fie citit: “They are here!”

Nici nu apucai sa frunzaresc colectia operelor complete ale lui Shakespeare, ca linistea imi fu tulburata de televizorul deschis pe frecventa CNN-ului. Barbatul se ridicase in picioare si ajusta volumul sonor al aparatului. “Probabil ca nici nu fusese gluma cea mai potrivita!”, ma gandii eu, desi imi era cu neputinta sa-mi elimin antipatia fata de barbat datorata comportamentului sau de pe vas, altminteri cat se poate de normal.

Mai gasisem doar in tara, intr-una dintre cele mai mari librarii, o carte care sa reuneasca toate piesele lui Shakespeare, asa ca descoperirea unui exemplar al operelor lui complete imi creea o bucurie nespusa. Pe de alta parte, dupa ce-l cunoscusem personal pe marele dramaturg englez, lecturarea dramelor lui mi se parea ca fiind o raportare infinit mai distanta si mai inconsistenta fata de figura marelui literat medieval.

“Si cine crezi ca va castiga prezidentialele?”se adresa femeia barbatului, care se uita plictisit la televizor.

“Categoric, nu voi eu acela care isi va asigura fotoliul central al Salonului Oval pentru urmatorii patru ani!”rase barbatul, aruncand telecomanda pe canapea, dupa care se duse la bar.

“Vrei ceva de baut, draga mea?”o intreba el

“Doar apa minerala, Ben!”

Decis ca prezenta mea in living nu era tocmai oportuna in acel moment, incepui sa ma plimb prin casa, incercand sa-mi pun ordine in ganduri. In cele din urma, negasind nimic interesant de facut, intrai in curtea interioara, unde se afla o piscina in forma de inima, si incepui sa pasesc incet pe dalele de marmura care delimitau suprafata stravezie de apa. Incercai sa-mi reglez ritmul respiratiei mele imateriale, pentru ca eram constient ca nu mai detineam un corp fizic, in functie de numarul pasilor pe care ii descriam pe portiunea lapidara ingusta. Dupa un timp simtii ca-mi recapat calmul si-mi facusem deja un plan in legatura cu ceea ce as fi putut face de acum incolo. Trebuia sa iau in consideratie si posibilitatea ca sederea mea pe pamant, oricat de fortunata si accidentala ar fi fost ea, putea sa fie limitata ca timp, motiv pentru care ar fi fost indicat sa iau cat mai repede o decizie in privinta actiunilor mele viitoare. De exemplu, ca orice fiinta care a murit si s-a reintors in lumea in care traise, eram tentat sa revad locurile si persoanele cunoscute mie, asadar ar fi fost dezirabil sa gasesc o modalitate de a realiza acest lucru. Daca nu voi reusi sa ma transfer instantaneu in locul dorit, impins acolo doar de forta gandului, atunci trebuia sa iau in calcul si scenariul unei deplasari prin intermediul mijloacelor clasice, oricat de paradoxal ar fi sunat. In definitiv, nu-mi ramanea decat sa profit de avantajele invizibilitatii mele postume pentru a ajunge oriunde mi-as fi propus, asa cum procedasem si pana atunci. Ajunsei in centrul inimii, acolo unde cele doua bucle generoase ale piscinei din atriumul casei se intersectau. Privii in jos, prin apa transparenta, spre dalele de piatra de pe fundul piscinei, care erau vopsite in alb si negru, asemeni unui table de sah. Asemanarea cu situatia imediat premergatoare mortii mele era izbitoare, asa ca aveam motive sa cred ca prezenta mea in acel loc nu era tocmai intamplatoare. Imi era greu sa precizez ce as fi putut sa am in comun cu o familie de americani din Los Angeles, insa simteam ca tot ceea ce deja se intamplase a trebuit sa se intample. Cu totii fiintam sub semnul necesitatii, iar eu urmam sa-mi descopar propria mea insemnatate in caleidoscopul acesta de evenimente care este lumea. Dinauntru, din living, se auzea Toccata & fugue de Bach. Poate ca era un moment favorabil introspectiei pentru toata lumea.

Plonjai pe spate, cu mainile intinse orizontal, in piscina in forma de inima. Ma scufundai pana la baza ei, atingand dalele de piatra cu varfurile degetelor, dupa care inotai pana la suprafata si respirai cu nesat oxigenul pur din exterior. Corpul meu de ectoplasma sau orice ar fi fost el se comporta atat de ciudat, insa incepusem deja sa ma obisnuiesc cu caracteristicile noului meu tip de existenta. Incepui sa plutesc imponderal in apa piscinei, incercand sa-mi golesc mintea de ganduri si de emotii, ca intr-o sedinta de psihanaliza. Statui asa o vreme, ar fi putut sa fie cateva minute, dupa cum ar fi putut sa fie, la fel de bine, cateva ceasuri sau doar cateva zeci de secunde, cand, in cele din urma, hotarai sa ma cufund din nou in bazin, privind cu ochii deschisi in sus, prin panza subtire a apei, spre fasia de cer instelat care se sugera privirii dincolo de formele rectangulare ale imobilului. Scufundandu-ma asa aveam impresia ca plonjez in mantia cerului, acoperindu-ma cu asternuturile lui de lumina si de vid cosmic. Dupa un timp atinsei fundul piscinei, si-mi lipii corpul de dalele reci. Imaginea cerului, filtrata de apa de deasupra mea, devenii tot mai neclara si mai luminoasa, pana cand nu mai vazui nimic altceva decat un glob de lumina orbitoare care incepu sa se extinda si in apele plicticoase ale piscinei, electrizandu-le cu substanta sa si transformand intreg campul meu vizual intr-o mare de foc. Si cum globul de foc consumase intreg peisajul, imi dadu senzatia ca eu insumi devenisem una cu el, impartasind aceeasi natura piretica si solara. Incepui sa-mi misc membrele inauntrul cupolei de foc care parca ma inghitise, iar aceasta, asemeni unei uriase mingi de oxigen, parea sa se deplasaze haotic, ca urmare a gesturilor mele pseudo-fetale. Pe membrana interioara a globului incepura sa se distinga mici cercuri de diferite culori si dimensiuni, care se succedau rapid, datorita faptului ca globul insusi se rostogolea undeva, intr-un vid microcosmic si metafizic. Atunci cand se intampla sa ating din greseala vreunul din aceste cercuri colorate, acestea se dilatau imediat, extinzandu-se pana la un diametru de aproximativ un metru, iar in circumferinta lor amenintatoare se puteau distinge detalii din vietile cotidiene ale oamenilor, a cuplurilor de diferite rase si varste. Unul dintre aceste cupluri arata realmente ciudat, desi initial am crezut ca trebuie sa apartina rasei asiatice, la o privire mai atenta am realizat ca oamenii aceia sunt complet spani si mult mai inalti decat oamenii obisnuiti, si parca mainile lor aveau patru degete. Dorii sa ating cerculetul alb si luminos in care erau continuti, insa globul se deplasa inainte si imaginea lor disparu la fel de brusc cum aparuse. Oricum, ca intr-o veritabila festivitate de deschidere a jocurilor olimpice, cercurile luminoase, de diferite culori, se perindau in fata ochilor mei precum secventele unui film supra-realist, insa, nefiind eu regizorul, imi era cu neputinta sa controlez imaginile, altminteri deosebit de vii si de spectaculoase. Deosebit de persistente erau cercurile rosii, care aratau asemeni unor focuri pe peretele spongios al sferei, iar atunci cand am atins unul dintre ele, acesta s-a marit imediat, decupand o intreaga sectiune din globul luminos in care ma aflam si aratand mai degraba ca un portal al locurilor pe care le prezenta, care insa erau departe de a fi atragatoare: o lumina crepusculara invaluia o campie pustie, iar un barbat statea afundat pana la genunchi intr-o balta de apa sarata, tinand in maini o sulita din lemn ascutita la varf. De fiecare data cand in apa murdara a iazului se ivea conturul miscator al unui peste, barbatul isi infingea arma lui rudimentara in directia vietatii, nereusind insa niciodata sa-si incununeze cu succes vreuna din nenumaratele lui tentative diletante de capturare a acestora. Mai mult, de cele mai multe ori barbatul cadea in apa fetida a baltii, murdarindu-s hainele si parul, insa acesta isi continua operatia mecanic, neparand a fi preocupat de timp. Ceva din adancul fiintei mele imi provoca o repulsie puternica fata de locul respectiv, iar decupajul generos care se cascase in peretele bulei de foc se resorbi treptat, mai lent decat se deschisese. Cercurile verzi, in schimb, erau asemeni unor pietre de smarald, exercitand asupra mea o fascinatie stranie si inexprimabila. Odata marite, ele dezvaluiau scene extreme de intense: vedeam oameni certandu-se ori luptandu-se unul cu altul prin intermediul unor tastaturi ciudate si a unor tuburi conectate in diferite parti ale corpurilor lor, isi faceau rau unul altuia fara sa se atinga si exclamau cuvinte care exprimau mania sau satisfactia. Se purtau ca niste zeii ai Olimpului care initiasera un razboi civil si pe care nici cea mai mare varsare de sange conceptibila nu i-ar mai fi multumit, iar unii dintre ei nici nu aratau prea diferit fata de divinitatile eline, avand staturi uriase sau trasaturi nespecifice oamenilor, precum aripile sau absenta degetelor opozabile de la maini. De fiecare data impingeam inainte globul de foc, intimidat de excesul de determinare si de vanitate pe care cercurile verzi il emana. Insa cercurile galbene imi pareau ca fiind cele mai familiare. Era ceva in natura lor care ma facea sa ma simt confortabil atunci cand baleiam cu degetele circumferinta lor. Intotdeauna imaginile pe care le vedeam in interiorul acelor cercuri imi apareau ca reflectate, indaratul unor perdele de apa sau a oglinzilor unui lac. Oamenii afisau comportamentele cele mai firesti, si, desi nu era nimic spectaculos in tablourile citadine pe care le vedeam acolo, acestea erau cele mai apropiate gustului meu. De fiecare data gaseam totusi energia sau prezenta de spirit necesare pentru a merge mai departe, tot mai departe, in aceasta proiectie cinematografica, fara a sti insa spre ce ma indreptam de fapt.  La un moment, globul incandescent in care ma aflam se circumscrise pe orbita larga a unui glob mai mare si cu mult mai stralucitor, care avea aparenta unui soare alb, si care parea tentat sa atraga in cantitati astronomice obiectele de tipul celui cu care voiajam eu. Uitandu-ma prin membrana transparenta a globului meu, remarcai nenumarate globuri, identice cu cel in care ma gaseam eu, care orbitau la distante diferite de jur-imprejurul soarelui alb.

Antimatter – The Power Of Love

Insa ceea ce vedeam depasea orice inchipuire! Poate ca deliram din cauza insuficientei oxigenari a creierului ca urmare a scufundarii mele in piscina in forma de inima! Dar totusi eu nu necesitam aer pentru a supravietui, iar daca avusesem ceva probleme de respiratie atunci cand revenisem in lume, acest lucru se datorase mai mult mult ca sigur auto-sugestiei: posedasem un corp din carne, oase si sange suficient de multa vreme incat sa ma identific cu el, cu functiile sale biologice, asa incat mi-a fost dificil sa realizez ca in conditia mea post-existentiala nu mai eram limitat de aceleasi dependente fizice. In concluzie, probabil ca ceea ce percepeam reprezenta acea fateta a realitatii care era cea mai potrivita ca sa-mi fie aratata in acel moment.

Globul meu isi continua rotatia pe orbita lui circumsolara pana cand intalni un nor alb de lumina intensa de care fu puternic atras si care-l devie de la traiectoria lui eliptica si rabdatoare, care ar fi putut sa fie urmata in acelasi ritm zile de-a randul, poate chiar ani, asemeni unei planete inscrise pe orbita unei stele. Norul alb si stralucitor imi invalui globul protector, devenit de acum perfect transparent incat puteam sa vad limpede miliardele de globuri gemene care gravitau in continuare de jur-imprejurul soarelui alb, si il atrase cu o viteza inimaginabila catre straturile sale mai dense, de un alb aproape material, asemeni zapezii pe de crestele muntilor. Globul meu descinse tot mai repede in zonele centrale ale norului stralucitor, iar caderea lui accelerata fu stopata doar de contactul cu masa opaca si neagra a unui lac aflat la marginea unei gradini paradiziace, scaldate in lumina aceluiasi soare alb. Sfera de foc se sparse la contactul cu oglinda opaca a apei, iar eu plonjai in lac, reversandu-ma in adancurile lui investmantat asemeni lui Adam.

Se parea ca dupa o peregrinare pamanteasca si un interludiu orbital ma intorsesem de unde am plecat. Intrai cativa metri buni sub apele lacului din gradina Heaven Eternal Corporation, insa de indata ce-mi revenii din socul prabusirii incepui sa inot spre suprafata.

“Uitati-l!”striga de pe mal domnul Quine. “Tocmai incepuseram sa ne facem griji in privinta dumneavoastra! Insa era evident ca nu avea ce sa vi se intample in conditiile in care sunteti cel putin la fel de mort ca si noi!  ”

Pe mal se aflau cei patru amici de-ai mei, care ma fixau cu privirile destul de nelinistiti.

“V-am cautat cred ca un sfert de ora, domnule Blascioc!”ma admonesta Willard Quine. “Insa vazand ca nu apareti, am iesit din apa si tocmai ne pregateam sa le cerem ajutorul angajatilor deoarece epuizasem toate posibilitatile de a va mai recupera! Spun asta pentru ca, dupa cum stiti, nici unul dintre domniile noastre nu a fost inotator profesionist pe timpul vietii! Dar se pare ca ne-am precipitat sa tragem concluzii pesimiste!”zambi el de pe tarm.

Share this:

 Iesiram in curtea exterioara a institutiei, avand grija sa nu atragem atentia asupra noastra, cu atat mai mult cu cat era extrem de probabil ca noi sa fi fost singurii care parasisera banchetul in acel moment al ciclurilor noapte-zi, facand nota discordanta fata de ceilalti rezidenti.

Ajunseram la lac, condusi de domnul Quine, care, debordand de energia care-l caracteriza, isi intinse mainile demonstrativ inspre panza mata si imobila a intinderii de apa articuland:

“Dupa cum presupun ca ati remarcat si domniile voastre, acesta este probabil unul dintre cele mai bizare locuri ale noii noastre case! Asa cum se poate observa, nici acum, ca nicicand altcandva de cand ma aflu eu aici, cel putin, razele omniprezente ale sursei de lumina pseudo-solare ale acestui lumi nu izbutesc sa se reflecte in apele lacului acesta, care nu-mi pare ca fiind nimic altceva decat o masa densa de smoala! De altfel, daca stau sa ma gandesc mai bine, nu am verificat pana in prezent starea de agregare a ceea ce am numit in virtutea experientelor mele anterioare ‘lac’, si nici nu-mi amintesc ca cineva s-o fi facut in prezenta mea sau sa-mi fi relatat de vreo baie pe care s-o fi facut aici!”

“Nu ne ramane decat sa verificam!”conchise Wittgenstein, scotandu-si din buzunarul pantalonilor un creion din lemn, cu miezul din grafit, si aruncandu-l pe suprafata lacului. Obiectul se scufunda imediat, producand un clipocit scurt, specific unui corp de mici dimensiuni supus unei imersiuni intr-o substanta mai usoara decat cea din care era constituit.

“De acum ne este clar ca avem de-a face cu un fluid, avand o vascozitate destul de redusa, fiind cel probabil vorba despre apa sau despre o substanta avand la baza apa!”afirma Wittgenstein, aproape redundant.

“Mda!”incuviinta Quine “Insa acum ne ramane sa vedem de ce materia din lacul asta se comporta atat de diferit atunci cand interactioneaza cu fotonii, adica, mai simplu spus, tot nu pot sa-mi dau seama de ce mediul asta fluid este nereflectant! Dupa cum prea bine stiti, chiar si o balta de petrol ar fi trebuit sa aiba bunul simt de a reflecta lumina provenita de la o sursa exterioara!”

Sadegh Hedayat, cel care, intr-o ironie postuma mai degraba englezeasca decat frantuzeasca, era singurul dintre noi care se sinucisese, se apropie de lacul anatopic si-si vara mana dreapta in apele sobre, confinate de un mal ingust, acoperit in intregime cu ronduri verzi de iarba.

“Pare sa fie apa!”ne informa el sec. Prozatorul iranian isi umplu causul mainii drepte cu un esantion al continutului lacului si sorbi din el. “Si are gust de apa, daca pot sa spun asa! Altfel spus, papilele mele gustative reconstituite prin magia locului in care ne aflam nu par sa fi fost sensibilizate intr-un mod deosebit de contactul lor cu lichidul care umple cavitatea aceasta!”

Ne grabiram sa-i urmam exemplul, ca intr-o reeditare rituala a unei ablutiuni sacre, si, la fel ca in paradigma christica, primul care se cufundase in apele Iordanului nu fusese el insusi crestin, desi avea sa joace un rol central in cadrul celei mai populare religii abrahamice.

In decurs de cateva zeci de secunde toti ne gasiram in masura sa confirmam constatarea elementara a lui Hedayat.

“Si atunci, cum o sa mai reusim sa determinam cauzele proprietatilor fizice neobisnuite ale lacului asta?”se imbufna Wittgenstein.

“Dupa cum stiti, limitele lacului nu sunt vizibile de aici, de afara, pentru simplul motiv ca acesta se continua lateral stanga fata de locul in care ne aflam acum, intinzandu-se efectiv sub nivelul cladirii in care suntem gazduiti, fapt care nu face decat sa-mi intareasca suspiciunea ca cilindrii atlanteeni faceau trimite explicita la acest lac!”ne reaminti Quine.

“Cred ca nu are rost sa ne hazardam in asertiuni privitoare la modul in care lacul ar putea afecta fundatia edificiului deoarece este limpede ca nu ne aflam intr-un loc care sa respecte intru totul legile fizicii, asa cum le cunoastem noi, cel putin!”zambi filosoful evreu.

“Intocmai!”exclama Quine. “Exact lucrurile esentiale, precum gravitatia, reflexia sau ciclicitatea anotimpurilor par sa fie incalcate aici! Tare mi-e teama ca singura cale de a spera sa aflam ceva mai mult despre locul sau dimensiunea careia i-am fost remisi dupa moarte, in opozitie fata de comandamentul crestin ‘crede si nu cerceta’, este chiar botezandu-ne, daca pot sa spun asa, adica intrand in apa deoarece am motive temeinice sa consider ca functiile vitale nu au cum sa ne fie periclitate in conditia noastra ontologica actuala! Cu alte cuvinte, daca tot beneficiem de o anumita forma a nemuririi, macar sa ne prevalam putin de avantajele implicate de aceasta!”

“Interesant!”facu Eliade pe un ton doct. “Stiti, de cand ma aflu aici nu mi-am pus inca problema efectului exact exercitat de substantele lichide asupra corpului meu! Stiu doar ca resimt starea fiziologica de sete, ca si pe ca de foame, de altfel, motiv pentru care m-am delectat inca din prima zi cu bauturile servite aici, ceea ce inseamna ca substantele lichide au o anumita inraurire asupra anatomiei mele astrale, ca sa spun asa!”continua el pe un ton relaxat, “Insa nu am avut ocazia sa vad ce efect ar putea sa aiba asupra mea o imersiune completa intr-o masa de apa, sau altfel spus, nu pot inca sa-mi dau seama daca vreunul dintre factorii vatamatori ai organismului uman, printre care se numara si apa, ar fi in masura sa-mi mai cauzeze vreun rau! Aceasta cred ca se datoreaza si faptului ca nu am avut curiozitatea sa vad daca legea dublei negatii are valabilitate post mortem, adica, daca va vina sa credeti, nu am incercat sa-mi pricinuiesc vreun rau, fiind incredintat ca situatia mea curenta nu mai poate sa fie modificata si este oricum deplorabila in raport cu cea pe care am avut-o anterior!”

“Cred ca tuturor celor prezenti aici le lipseste experienta aceasta, asa ca avem toate motivele sa vedem ce se va intampla!”ii replica Wittgenstein amuzat.

Hedayat privi ingrijorat spre cladirea HEC, adresandu-ni-se pe un ton motivant: “Am impresia ca personalul acestei respectabile corporatii care administreaza sufletele nu va fi din cale afara de incantat sa constate ca cinci dintre oaspetii lor se balacesc in piscina naturala din curtea institutiei pe care o deservesc, asa ca va recomand sa va grabiti!”

Sadegh decise sa ne exemplifice cum trebuie procedat, intrand primul in contact cu apa mica de pe malul lacului. Apa neagra, asemeni un mase compacte de petrol, ii acoperi pantofii kaki, din piele intoarsa. Prozatorul inainta fara nicio retinere, intrand pana la genunchi in lacul linistit, pe suprafata caruia nu se putea distinge nici cea mai mica unduire.

“Simtiti vreo modificare termica?”il chestiona domnul Quine.

Sadegh dadu din cap in semn ca nu. “Vreunul dintre dumneavoastra a perceput pana acum vreo senzatie de frig sau de cald de cand se afla in locul acesta?”ii replica retoric acesta.

Incurajati de exemplul lui Hedayat, intraram la randul nostru in misterioasele ape ale lacului. Asa cum ne asigurase prozatorul iranian, nici lacul de cerneala neagra nu aveau capacitatea de a ne restitui totalmente perceptiile din timpul vietii, cufundarea in substanta lui, mult mai subtila in realitate decat ar fi indicat-o vazul, neaducandu-ne nicio perceptie noua. In scurt timp reusiram sa ne scufundam pana la gat, iar peisajul care ar fi putut sa fie descris de un eventual sau ipotetic observator ar fi fost catalogabil ca fiind mai degraba ilar.

Si astfel, uitandu-ne unii la altii cum stateam infundati pana la gat in materia obscura, incepuram sa radem in hohote, constienti fiind de comicul, fie el transcendent si probabil vecin cu sublimul, al situatiei. Intr-adevar, pentru un observator exterior, insa exterior locului in care ne aflam, adica pentru cineva aflat inca in viata, cadrul in care ne gaseam parea ca fiind decupat din imaginarul iudeo-crestin, noi aratand asemeni unor pacatosi care tocmai isi ispaseau pacatele lumesti in oceanul de smoala al Iadului.

Si de data aceasta, Sadegh Hedayat fu primul care dadu tonul curiozitatilor noastre morbide, scunfundandu-se cel dintai in adancurile indiscernabile ale intinderii de apa. Intelectualul secolului trecut se avanta curajos in sticla mata a apei, intinzandu-si bratele in fata, intr-un gest larg, caracteristic stilului de inot bras, dupa care imersiona complet in apa, facandu-se nevazut dincoace de polita lustruita a lacului.

“Intotdeauna l-am considerat un ciudat!”glumi Wittgenstein, urmandu-i exemplul. Cum ceilalti parusera sa fie mai grabiti decat mine, ma afundai in apa ultimul, rusinat de deficitul meu de determinare. Instinctual, trasei aer in piept, dupa care descinsei complet in masa fluida de sub mine. De jur-imprejurul meu nu distingeam decat mrejele neasteptat de limpezi ale lacului si nimic altceva, nicio vietate sau pulsatie. Lacul parea sa fi fost asemeni unei uriase oglinzi, scapate din greasela de vreun zeu in gradinile Paradisului cu suprafata reflectanta in jos, si cu cea mata in sus. Totul se putea distinge neasteptat de clar, atat cand imi permiteau raza vizuala si limitele naturale ale lacului, intregul volum de apa parand sa posede o sursa de lumina proprie, iar aceasta in pofida invelisului nereflectant care il delimita pe deasupra.

Putin mai in fata, pe diferite traiectorii browniene, ii vazui pe prietenii mei, inotand in dezordine. Bineinteles ca varstele respectabile pe care le aveau, sau mai bine spus, le avusesera domnii Eliade si Quine nu le afectau in niciun fel curentele lor performante nautice. Constatai ca nu aveam nevoie de oxigen, totul aflandu-se de altfel in conformitate cu fizica locului. Uitandu-ma in jos, in cautarea fundului lacului, descoperii surprins ca o fidela copie de-a mea ma tintuia cu privirea. Probabil ca fundul lacului era asemeni unei oglinzi, reflectand perfect orice corp care s-ar fi aflat deasupra. Se parea ca topografia lacului dorea sa confirme justetea alegoriei mele, atunci cand asemuisem lacul cu o imensa oglinda orientata cu fata in jos. Ma indreptai inot catre baza lacului, insa dupa cativa metri de cadere libera fui prins de ceva, zguduit si deturnat in sens contrar. Dorii initial sa-mi inversez directia de deplasare, insa remarcai lumina extrem de puternica de deasupra mea, care scalda apele lacului, cat si disparitia imaginii mele reflectate.

In schimb, dincolo de undele solare ale lacului, intrezarii o fasie albastra, asemanatoare cerului de vara, care se contura pe fundal, in spatele grupurilor de pesti si petelor verzi, care-mi aminteau de algele marine. Intrigat de peisajul care se profila dincolo de limitele stralucitoare ale apei, inotai in sus, tot mai sus, pana cand iesii in forta din apa, intr-un vartej cu raza de un metru, improscand stropi, scuipand dezgustat apa salcie care-mi naclaise gura si inspirand cu nesat aerul cald al atmosferei. Imi fura necesare cateva zeci de secunde ca sa-mi revin dupa acuta lipsa de oxigen, fapt care se dovedea de o ciudatenie extrema, avand in vedere ca atunci cand ma aflasem sub apa nu simtisem niciun moment nevoia de a respira. Si pentru ca stranietatea sa fie deplina, simteam prin fiecare por al pielii mele umezeala si caldura vernala a apei, greutatea hainelor si a pantofilor care-mi incomodau deplasarea, cat si dogoarea suverana a soarelui de pe cer, care nu mai stralucise atat de puternic de pe vremea cand traiam. Totul devenise deosebit de bizar, in masura in care se putea considera ca recapatarea postuma a majoritatii senzatiilor specifice vietii era o bizarerie. Ma uitai de jur-imprejur si nu distinsei nimic altceva decat o intindere nesfarsita de apa, unduita la intervale mai mult sau mai putin regulate de brazdele discrete ale unor valuri. Da, era cat se poate de evident ca vedeam valurile unui imense intinderi de apa, iar de jur-imprejurul meu nu se putea vedea nimic altceva in afara apei! Ma rotii pe loc de cateva ori, insa cercetarile mele nu facura decat sa-mi confirme constatarea initiala. In zare se puteau deslusi coamele impunatoare ale unor valuri, insa oceanul sau marea in care ma aflam- ca altceva nu ar fi putut sa fie- parea totusi sa fie linistit(a).

Pentru cateva momente ma incerca o bucurie nestavilita: era foarte posibil sa fiu viu din nou sau sa ma fi intors in lumea celor vii cu toate simturile restaurate. Ma uitai pe cer si vazui pescarusi zburand. Departe, undeva spre miazanoapte, se vedeau nori pufosi. Ii cautai pe prietenii mei, insa nici urma de ei. Fui tentat sa ma scufund din nou, insa intuitia imi spunea ca de data aceasta imersiunea mea s-ar putea sa nu mai fie la fel de facila. Nu-mi venea sa-mi cred simturilor si cred ca aceasta era expresia cea mai potrivita intrucat redevenisem o fiinta sensibila, din carne si oase. Insa, intr-un fel, intreaga situatie nu facea decat sa continue tragedia mortii mele premature deoarece, daca vestea buna pe care mi-o prezentau simturile era aceea ca traiam din nou sau stabilisem in vreun fel o legatura cat se poate de realista cu lumea celor vii, vestea proasta era aceea ca ma pierdusem de prietenii formidabili pe care de abia ce mi-i facusem si ca ma aflam undeva in mijlocul naturii, probabil la cativa kilometri de cel mai apropiat tarm, judecand dupa pescarusii care croncaneau in aerul cald al verii.

Dupa cateva zeci de minute de asteptare silentioasa incepui sa inot in directia din care veneau pasarile, in cautarea unui tarm, fiind inca perplexat de ceea ce mi se intampla. Incomodat in gesturi de haine si de incaltaminte, le aruncai in apa, ramanand doar in chiloti. Dupa aproximatix zece minute de inot rapid obosii si hotarai ca este mai oportun sa ma odihnesc facand pluta. Statui intins pe spate un timp, pana cand remarcai ca razele soarelui devenisera mai slabe: izbutisem in sfarsit sa privesc o formatiune de nori, reusind sa ii disting contururile matasoase! Uitandu-ma in directia pescarusilor vazui o ambarcatiune care se apropia. Parea sa fie un yacht! Incepui sa ma agit, strigand frenetic. Bineinteles ca era inutil si ar fi trebuit sa-mi conserv energiile pentru mai tarziu deoarece vasul era inca suficient de departe incat pasagerii lui sa nu ma observe. Pe masura ce se apropia, distinsei tot mai clar detaliile ambarcatiunii, cat si formele celor doi pasageri vizibili, singurii care se aflau pe punte in acel moment. Cand nava ajunse la aproximativ doua sute de metri de locul in care ma aflam considerai ca a venit momentul sa dau glas energiei inmagazinate in plamanii mei. Incepui sa racnesc ca apucatul pe masura ce yachtul se apropia tot mai mult. Era imposibil sa nu ma observe deoarece ma aflam in linie dreapta fata de traiectoria de deplasare a vasului. Pe punte se aflau un barbat si o femeie. Barbatul tinea carma, imbracat doar intr-o pereche de pantaloni scurti, in vreme ce femeia statea rezemata de bara cromata de pe partea opusa a puntii, admirand peisajul. Vedeam trasaturile lor tot mai clar, iar vasul se apropia tot mai mult. Era deja caraghios pentru un barbat cu pretentii de navigator faptul ca nu vazuse si nu auzise inca nimic, desi parea sa fie extrem de incordat si activ- probabil ca apartinea tipologiei psihologice sangvine-.

“Hei, sunt aici!”continuai sa strig eu in momentul in care ambarcatiunea ajunsese la circa treizeci de metri in fata mea. Barbatul continua sa navigheze impasibil, uitandu-se undeva in fata, dincolo de mine, si neparand a ma fi remarcat. “Dar, Dumnezeule, trebuie sa fii chior si surd in acelasi timp ca sa nu reactionezi la stimuli vizuali si acustici atat de evidenti!”

“Hei, sunt aici, vreti sa ma luati si pe mine pana la urmatorul port?”facui eu, incercand sa-mi pastrez calmul. Yachtul ajunsese deja la cativa metri de locul in care ma aflam, iar pasagerii lui ar fi trebuit deja sa ma vada, daca nu prin mijlocirea simturilor, atunci macar prin cea a Providentei, ca doar nu aveau de gand sa dea peste mine dupa ce ma straduisem atat de mult sa ajung la limanul asta! Gesticulam energic, insa realizai la timp ca, dintr-un motiv sau altul, carmaciul yachtului avea sa ma ignore, asa ca ma dadui la o parte din calea ambarcatiunii cat mai eram inca o fiinta unitara. Imi dorisem prea mult sa traiesc din nou ca sa-mi permit luxul de a muri iar, si inca intr-un mod atat de anomic. Asa cum ma asteptasem, yachtul trecu in viteza peste locul in care ma aflasem in urma cu cateva secunde, facandu-ma sa ma indoiesc de sanatatea mentala a celui care il conducea. Avui insa prezenta de spirit de a ma agata de pantecul masiv al navei, prinzandu-ma cu degetele de una dintre barele exterioare ale acesteia. Avand in vedere viteza cu care yachtul se deplasa era de preferat sa nu incerc sa descind pe puntea lui, urmand ca aceasta periculoasa procedura de abordare sa o realizez atunci cand mi se va oferi oportunitatea cea mai favorabila, cel mai probabil la prima oprire a ambarcatiunii. Merseseram cativa kilometri buni, judecand in functie de spatiu, distanta parcursa pe durata a circa treizeci de minute, daca ar fi fost sa judec cele petrecute in functie de timp. Era totusi atat de placut faptul ca mi se oferea posibilitatea de a utiliza din nou aceste concepte de spatiu, timp, viteza intr-o dimensiune a firii in care ele aveau sens, singura dimensiune de care stiusem pana nu demult, lumea fizica. Ma simteam asemeni unui surfer in incercarea mea temerara de a tine pasul cu nava. Finalmente, carmaciul ambarcatiunii de agrement decisese sa faca un stop, nu cu mult timp inainte ca soarele sa apuna, fiind probabil constient de faptul ca eram suficient de indepartati de presupusul tarm si, in consecinta, nu ar fi fost prea intelept sa navigheze inapoi spre casa dupa lasarea intunericului.

De indata ce motorul inceta sa mai vibreze, ma urcai cu picioarele pe bara metalica de care statusem agatat pana atunci, iar de acolo ma catarai precum un corsar al veacurilor trecute pe puntea ambarcatiunii. Nici nu-mi mai pasa de posibila reactie a femeii, cat timp barbatul care o insotea se dovedise complet irational. De altfel, desi indeobste nu aceasta era atitudinea pe care un naufragiat o adopta fata de salvatorii sai, cred ca urma sa-i cer o explicatie carmaciului pentru comportamentul lui de pana atunci.

Odata ajuns pe puntea din lemn a yachtului ma indreptai de spate si, incercand sa adop o tinuta cat mai demna, pasii in directia celor doi, care admirau imbratisati apusul soarelui. Imi paru rau pentru femeie ca trebuia sa-i tulbur intimitatea, insa, daca stateam sa ma gandesc mai bine, poate ca aceasta merita sa afle cu ce fel de barbat isi petrecea serile. Eram constient ca tinuta mea deosebit de lejera nu prea inspira credibilitate, insa, avand in vedere ca ne aflam in mijlocul oceanului, puteam sa consider ca am un alibi perfect.

“Scuzati-ma!”incepui eu. Ciudat, niciunul dintre cei doi nu dadu semne ca mi-ar fi auzit vorbele.

“Ma iertati, insa as dori sa va multumesc ca mi-ati ingaduit sa ma agat de yachtul dumneavoastra, ca sa spun asa!”continuai eu iritat, vorbind in engleza pentru a inlatura orice echivoc in privinta intelesurilor spuselor mele. Nici de data aceasta nu primii vreun raspuns, verbal sau nearticulat, din partea cuplului aflat in fata mea.

“But you, God’s people, are deaf or you don’t speak English at all!“ (“Dar, voi, oameni buni, sunteti surzi sau nu intelegeti deloc engleza!”) continuai eu, aproape tipand. Nici de data aceasta nu remarcai vreo reactie din partea celor doi, mai mult, niciunul dintre ei nici macar nu tresari, umerii lor pareau cat se poate de relaxati si, pe deasupra, continuau sa-si sopteasca cuvinte dulci unul altuia. Nici daca ar fi fost o familie de sadici nu ar fi putut sa se comporte asa, ca si cum literalmente nu as fi existat. De altfel, cred ca un sadic ar fi fost tentat sa reactioneze la remarca mea malitioasa, fie si prin riposta, de exemplu, aplicandu-mi un colac marinaresc peste ceafa sau ceva de genul asta. Ajuns la capatul rabdarii, ma apropiai de cei doi si il insfacai pe barbat de umar sau cel putin asa credeam ca facusem. Insa, fui stupefiat sa constat ca degetele mainii mele drepte intrara efectiv in materialul vaporos al tricoului pe care barbatul si-l imbracase, pentru a se proteja de vantul rece al serii. In secunda urmatoare mana imi aluneca in partea ventrala a articulatiei bratului barbatului, trecand practic prin substanta umarului sau. Fui nevoit sa ma echilibrez in ultimul moment pentru a evita sa ma prabusesc in fata, riscand astfel sa fiu expulzat dincolo de puntea vasului unde ma cocotasem dupa un atat de lung supliciu.

“Dumnezeule, nu-mi vine sa cred, dupa toate semnele se pare ca eu continuu sa fiu mort si nu sunt nimic altceva decat o fantoma sau ceva de genul asta!”inferai eu cu voce tare, fara a fi auzit, bineinteles, de ceilalti doi pasageri ai ambarcatiunii. Avusei nevoie de cateva zeci de secunde ca sa depasesc starea de soc in care intrasem si sa incerc sa asimilez rational noua situatie in care ma gaseam si care era, din cate se parea, cu nimic mai buna decat conditia mea precedenta, unde macar ma bucurasem de tovarasia notorie a prietenilor mei filosofi sau cu inclinatii filosofice. “Deci sunt o naluca si am ajuns inapoi pe pamant intr-un mod accidental, probabil prin accesarea portalului lacustru din gradina Heaven Eternal Corporation! Nu-mi vine sa-mi cred simturilor!”vociferai eu de unul singur, in vreme ce oamenii vii de langa mine incepusera sa se sarute, privind spectaculosul asfintit care se profila pe cerul oceanului.

Intr-un acces de spontaneitate sau poate de nebunie determinata de nervozitatea care-mi inunda fiecare celula a asa-zisului meu corp ma agatai de balustrada vasului si incepui sa racnesc cat ma tineau puterile: “I am the king of the world and this is my ship!”

Femeia se uita la barbat si-l intreba soptit: “Ai auzit ceva, Ben?” barbatul dadu din cap ca nu si o saruta pe frunte. “Vorbesc serios, mi s-a parut ca aud ceva ca un tanguit slab, un sunet venit de undeva de departe, ca o chemare a sirenelor!”

Barbatul pufni in ras si o cuprinse cu bratul drept pe dupa umeri: “Intotdeauna ai avut o imaginatie debordanta, draga mea Ellen!”

Observand reactia femeii, ma apropiai de ei si fixandu-mi buzele aproape de urechea ei stanga, aproape atingandu-i cercelul in forma de perla, tipai din nou aceeasi fraza. Femeia se rasuci spre barbatul de langa ea, punandu-si capul in poala lui si acoperindu-si urechile.

“Ce este cu tine, Ellen, te simti bine?”o intreba barbatul surprins. Femeia se scutura si-l privi uimita cu doi ochi mari si mirati, ca de copil.

“Mi s-a parut ca aud niste cuvinte, ca si cum cineva ar fi vorbit in capul meu! Am auzit o voce care spunea ceva in engleza!”

“Doar nu vrei sa ma convingi ca ai halucinatii, draga mea!”zambii barbatul, privind-o ingrijorat si apucandu-i fata in palme. “Cred ca ai fost mult prea stressata in ultima vreme!”

Uimit de reactia femeii, ma dadui cativa pasi inapoi, fiind de acum constient ca stabilirea unui contact verbal cu pasagerii yachtului nu ar fi fost lucrul cel mai de dorit in acel moment. “Deci chiar sunt o fantoma!”aveam sa-mi reconfirm eu. “Sunt ud pana la oase, imbracat doar intr-o pereche de chiloti, pot sa percep totul in lumea materiala cu trei dimensiuni in care m-am nascut, insa nimeni nu poate sa ma perceapa la randul sau decat daca, eventual, doresc neaparat ca acest lucru sa se intample si nu fara a provoca o sperietura pe cinste celui sau celei cu care as stabili un astfel de contact!”

“Cred ca ai dreptate, insa zgomotul a fost destul de evident!”incerca sa-i explice femeia. “Vreau sa spun, desi sunetele pareau produse in capul meu, nu eram in masura sa le controlez, se parea ca ceva din exterior le genereaza!”

“Totul este in regula acum?”

“Da, acum ma simt mai bine, multumesc! Poate ca, intr-adevar, a fost o halucinatie! O halucinatie auditiva!”pufni femeia. “Cat timp nu am mai avut vreuna pana in prezent nu am nici un termen de comparatie care sa ma faca sa spun ca nu a fost de fapt o halucinatie!”

“Cred ca amandoi am fost destul de stressati in ultima vreme! S-au intamplat atatea in ultimele luni!”o consola barbatul, mangaindu-i parul. “Hai, sa mergem, cred ca e timpul sa ne reintoarcem pe uscat inainte de a-si face aparitia primele sirene!”zambi el.

Cei doi plecara de langa balustrada de la babordul yachtului, iar barbatul se instala la carma si porni motorul. Ambarcatiunea se rasuci in unghi de 180 de grade si incepu sa baleieze valurile spumoase, indreptandu-se spre tarm. Ellen se aseza pe un sezlong, cativa metri mai in spate, zambindu-i stingherita.

Eu privii intreaga scena, fiindu-mi teama sa mai misc vreun deget. Categoric, nu aceasta fusese intentia mea, anume aceea de a-i baga in sperieti pe pasagerii vasului. Cel mai important era ca aflasem cum stau lucrurile cu mine, si probabil ca prietenii mei celebri, dintr-un motiv necunoscut mie, nu trecusera dincolo de portalul lacustru, dincolo de oglinda lacului intunecat. Imi era util faptul ca aflasem ca in anumite conditii se putea stabili totusi o comunicare cu cei aflati in viata, insa era departe de a-mi fi clar ceea ce ar fi trebuit sa fac sau as fi putut face eu de acum incolo. Probabil ca cu o dilema similara se confruntau si castigatorii loteriei organizate periodic de Heaven Eternal Corporation, iar ironia facea ca eu ma gaseam pe un vas de agrement, ca un veritabil castigator al unei loterii.